Cu inima plină de frumusețile pe care le-am văzut dis-de-dimineață, ne-am îndreptat spre Muzeul Național, dar aflând că este deschisă doar o singura aripă, restul colecțiilor fiind în curs de reorganizare pentru a fi deschise pentru public din luna iulie, am decis să luăm un autobuz expres pe linia 206 pentru a ajunge până în Gion, în imediata apropiere a treptelor ce urcă spre uriașa poartă principală, lăcuită în roșu-aprins, a altarului șintoist Yasaka-jinja, cel mai popular loc de rugăciune, dar și de adunare, din Gion.

În imediata apropiere a Muzeului Național din Kyoto, lângă o stație de salvare în fața căreia trona un cireș cu ramuri pendente, ca o salcie acoperită cu flori mărunte roz, am intrat să ne adăpostim de ploaia devenită abundentă și rece, vizitând templul Sanjusangen-do, fără să bănuim măcar ce minunăție se află aici.

Am vizitat templul Kodai-ji, templul taikoului Hideyoshi, printre reprize de ploaie: când sub formă de burniță, când prăvălindu-se peste noi ceva mai năbădăioasă.

În partea de est a orașului Kyoto se întind numeroase și foarte importante temple budiste, dar și câteva altare mai mari sau mai mici, o parte dintre ele fiind legate printr-o potecă pietruită ce urmează malul unui canal cu apă, fiind numită Cărarea filosofiei – pe parcursul a două zile și într-o seară, noi am reușit să vizităm doar câteva (pentru mine, unele au fost repere noi față de cele vizitate dată trecută).