Primele două sunt : filmul coreean An Affair (1998) şi filmul japonez Tokyo Tower (2005). Ce au în comun cele două ? O poveste de dragoste dintre o femeie matură şi un bărbat mult mai tânăr, o poveste despre curajul de a-ţi urma visul şi de a risca totul pentru o iubire ce nu are şanse să reziste testului dur al timpului.

Să fii femeie şi să te îndrăgosteşti nebuneşte pentru prima dată în viaţă ar trebui să fie o experienţă minunată. Dar dacă acea femeie e deja căsătorită şi are un copil ? Am putea gândi totuşi că e o situaţie pe care o întâlnim adesea în societatea în care trăim şi poate că experienţa iubirii adevărate e destul de rară încât să merite anumite sacrificii. Dar dacă bărbatul de care se îndrăgosteşte e cu 11 ani mai mic decât ea ? Sunt convinsă că cei mai mulţi oameni ar spune că o astfel de iubire nu e în regulă, că nu e normal ca într-un cuplu femeia să fie cu atât de mulţi ani mai mare decât partenerul ei. De ce ? De ce cuplurile în care bărbatul e cu mult mai mare decât femeia sunt acceptate de societate sau măcar tolerate şi privite cu indulgenţă dar invers, nu ? De ce această ipocrizie ? Dar dacă bărbatul e logodnicul surorii mai mici ? Deja se complică lucrurile şi verdictul e... IMPOSIBIL, INTERZIS. O astfel de iubire imposibilă, interzisă, imorală constituie tema filmului „An Affair” (1998).
În loc să se îndrăgostească unul de altul, So-hyun (Lee Mi-sook) şi Woo-in (Lee Jung-jae) ar fi trebuit să facă pregătirile de nuntă şi să găsească un apartament în care viitoarea familie să poată locui. Dar pregătirile pe care So-hyun le face în locul surorii sale, prinsă cu o problemă de serviciu în SUA, nu reuşesc decât să aprindă focul mistuitor al pasiunii între cele două personaje principale.

So-hyun este o fiică, soţie şi mamă exemplară. Întreaga ei viaţă este împărţită între tatăl ei care are probleme de sănătate, fiul pe care trebuie să-l ducă şi să-l ia de la şcoală şi diferite alte activităţi şi soţul ei alături de care trebuie să apară zâmbitoare şi amabilă la întâlnirile de afaceri. Deşi pare a avea o viaţă plină, So-hyun lasă uneori să-i scape un zâmbet forţat, plin de melancolie care, alături de privirea pierdută, spune o poveste diferită, despre o viaţă goală, lipsită de pasiune şi fericire. Chiar şi atmosfera care o înconjoară acasă este rece. Totul e o combinaţie de crom şi griuri mai potrivite unei instituţii decât unui cămin în care trăieşte o familie fericită.

Întâlnirea cu Woo-in zguduie din temelii viaţa lui So-hyun. Femeia care la 38 de ani era deja amorţită în întreaga ei fiinţă, parcă se trezeşte la viaţă. Treptat, devine conştientă de propriile ei gânduri şi dorinţe, ajungând să realizeze că fericirea ar putea să însemne altceva decât să te căsătoreşti cu bărbatul care te-a curtat cel mai asiduu în facultate, să ai grijă de familie şi de nevoile acesteia. Dar nu e prea târziu pentru ea să-şi caute propria fericire dacă aceasta înseamnă nefericirea celor din jur, a fiului său şi a surorii sale ? Dilema în faţa căreaia se vede pusă So-hyun nu e uşor de rezolvat: faţă de cine are prima datorie ? Faţă de ea însăşi sau faţă de cei din jurul ei care, într-un fel sau altul, depind de ea ?
În acest film nu există personaje bune sau rele; în schimb, ele sunt la fel de complexe ca dilema pe care trebuie s-o înfrunte So-hyun. Dacă soţul ei ar înşela-o sau ar abuza de ea în vreun fel, situaţia şi-ar găsi mai uşor o rezolvare. Dar soţul ei e un bărbat normal care munceşte foarte mult pentru a asigura familiei o viaţă confortabilă şi lipsită de griji. Succesul său profesional este evident dar la fel de evident e şi faptul că a uitat ceva de-a lungul anilor: că soţia lui e o fiinţă vie care are nevoie de atenţie şi afecţiune. De fapt, problema soţului e una simplă şi destul de comună: nu cere prea mult de la viaţă. Când este întrebat dacă e fericit, acesta răspunde candid comparând fericirea cu existenţa lipsită de griji a unui peşte din acvariu; dacă ai hrană, apă călduţă şi nicio grijă înseamnă că eşti fericit. În acel moment, camera se întoarce către So-hyun care se află la masa din bucătărie şi o vedem ca o umbră prin apa acvariului şi în limitele lui constrângătoare... ea însăşi un peşte prins în această definiţie a fericirii.

O altă metaforă a lipsei de pasiune ce caracterizează căsnicia lui So-hyun este reprezentată de fosilele pe care aceasta le primeşte cadou de ziua ei şi pe care le aranjează şi le şterge de praf cu grijă. Până la urmă, în aceast mariaj ea însăşi e doar o fosilă care adună an după an fără ca nimic să se schimbe. Aceeaşi semnificaţie o are şi cariera de piatră în care se întâlnesc cei doi îndrăgostiţi spre sfârşitul filmului.

Foarte sugestiv e felul în care reacţionează So-hyun în preajma lui Woo-in. Faţa şi privirea ei îşi pierd inexpresivitatea, întreaga ei fiinţă prinde viaţă şi e capabilă să-şi exteriorizeze gândurile şi dorinţele.Treptat, So-hyun începe să discearnă între ceea ce este ea şi ceea ce îşi doresc ceilalţi de la ea. Încurajată de acest tânăr care a intrat în viaţa ei fără reţineri şi prejudecăţi, asemenea unui taifun, porneşte cu paşi timizi în căutarea propriului sine şi înţelege că aparenţa fericirii nu e fericirea însăşi. Pe acest drum, So-hyun se mai confruntă cu o întrebare: cât e dispusă să mai sacrifice din ea însăşi pentru ceilalţi ? Ce răspuns îşi va da la această întrebare şi ce alegere va face în final... rămâne de văzut.

Dincolo de subiect, jocul actorilor este remarcabil. Actriţa Lee Min-sook se reîntoarce cu un rol superb pe micul ecran după o absenţă de câţiva ani, dovedind la momentul când a fost făcut filmul că mai avea încă multe de spus ca actriţă de rol principal. Cu rolul Woo-in, actorul Lee Jung-jae reuşeşte să se impună definitiv, cariera lui luând în următorii ani o turnură mai mult decât favorabilă datorită unor filme precum City of the Rising Star (1999) cu care câştigă 2 premii – Best Actor şi Popularity  Award, Il Mare şi Asako in Ruby Shoes (2000).
În 1999, filmul An Affair a primit premiul Best Asian Film la Newport Beach International Film Festival din Los Angeles.