Palatul Interior (Ooku) era de fapt acea parte din Castelul Edo care adăpostea haremul şogunului şi se pare că acolo trăiau în jur de 3000 de femei. Regulile Palatului Interior erau extrem de rigide şi fuseseră stabilite de către Kasuga no Tsubone, doica celui de-al 3-lea şogun Tokugawa. Conform acestor reguli, singurul bărbat care putea intra singur în Ooku era şogunul iar doamnele, de orice rang ar fi fost, nu puteau ieşi din castel decât pentru a-şi îndeplini îndatoririle. Din punct de vedere istoric, incidentul a avut loc pe 26 februarie 1714, când doamna Ejima a ieşit din castel pentru a vizita mormântul fostului şogun Tokugawa Ienobu în numele doamnei Gekkoin, fosta concubină favorită a şogunului Ienobu şi mama actualului şogun, Tokugawa Ietsugu. Se spune că pe drumul de întoarcere, doamna Ejima a acceptat să meargă la teatrul Yamamuraza pentru a vedea o reprezentaţie a actorului de kabuki, Ikushima Shingoro. După spectacol, Ejima i-a invitat pe actori la o casă de ceai şi din acest motiv a ajuns la Castelul Edo după închiderea porţilor, fapt ce a fost speculat imediat de doamna Teneiin, văduva fostului şogun şi rivala neînduplecată a doamnei Gekkoin. Acest incident a condus la o investigaţie foarte dură în Palatul Interior şi aproape 1300 de femei au fost pedepsite.

The Women of the Inner Palace nu urmează întocmai evenimentele istorice dar se menţine destul de aproape de acestea. Filmul reuşeşte să reconstituie în mod autentic Palatul Interior şi atmosfera care domnea acolo. Relaţiile dintre diferitele tabere, eticheta, rangurile şi regulile care reglementau viaţa femeilor din Palatul Interior sunt redate cu multă fidelitate. Atmosfera e fastuoasă şi strălucitoare, costumele sunt splendide iar peisajele sunt extrem de bine alese. Din punct de vedere vizual, filmul regizorului Toru Hayashi e o adevărată desfătare. Muzica e şi ea foarte bine aleasă, punctând şi completând perfect acţiunea filmului. Dar nu doar Palatul Interior e redat foarte bine. O parte din acţiunea filmului se petrece într-un teatru de kabuki şi avem ocazia să vedem frânturi de reprezentaţii şi, mai ales, reacţia publicului feminin care avea actori preferaţi pe care îi aclama fără reţinere.

Cele două personaje principale provin din aceste două lumi ce nu au niciun punct comun: Ooku şi teatrul kabuki. Dar soarta şi uneltirile diabolice din Palatul Interior îi aduc împreună pe doamna Ejima şi pe actorul Ikushima Shingoro şi-i pun în situaţia de a face alegeri radicale şi extrem de periculoase. Acţiunea filmului ar putea părea cam lentă pe alocuri dar nefiind un film de acţiune, nu vă aşteptaţi ca totul să intre într-un ritm trepidant. Jocul actorilor e destul reţinut dar să nu trebuie să uităm că rareori poţi vedea într-un film japonez pasiuni exprimate direct, declaraţii de dragoste rostite fără reţinere sau jurăminte de iubire eternă. E adevărat că se simte un oarecare dezechilibru între modul în care sunt exprimate invidia, batjocura, ipocrizia şi felul în care sunt exteriorizate iubirea şi loialitatea necondiţionată. Rar am văzut priviri mai veninoase ca în acest film. Vocile mieroase şi cuvintele otrăvite rostite ca o litanie exprimă foarte bine toată gama sentimentelor şi emoţiile negative. Ce nu poţi auzi în acest film sunt cuvintele de dragoste şi nu pentru că nu ar exista dragoste adevărată. Dragostea poate fi sesizată într-o privire sau în tonul vocii dar, mai ales, poate răzbate din alegerile făcute. Dacă ţinem seama că în Palatul Interior era mai important să ştii să taci decât să vorbeşti cu multă elocvenţă, să ştii să-ţi ascunzi sentimentele decât să ştii să le exprimi, atunci reţinerea cu care Yukie Nakama a ales să joace personajul Ejima mi se pare foarte potrivită. Dincolo de realizările sau lipsurile acestui film, The Women of the Inner Palace este o invitaţie incitantă în lumea strălucitoare dar periculoasă a Palatului Interior.

În încheiere aş vrea să fac câteva precizări în privinţa traducerii. În filmele şi serialele japoneze cu context istoric relaţiile dintre personaje reies foarte bine din modul de adresare. Pentru că limba română nu poate exprima aceste nuanţe foarte fine, am preferat să nu traduc apelativele de politeţe şi să le las ataşate numelor. Din acest motiv le voi relua aici cu specificaţiile de rigoare. „Sama” este un apelativ care exprimă nu doar foarte mult respect ci şi faptul că persoana respectivă este mult superioară ca rang persoanei care se adresează astfel.  În egală măsură poate indica faptul că vorbirea are loc într-un context oficial. „Dono” – pe lângă alte semnificaţii, indică un grad ridicat de politeţe dar şi faptul că cele două persoane angajate în dialog au acelaşi rang sau nu există diferenţe mari de rang. „San” este un apelativ foarte utilizat în zilele noastre, echivalentul în română fiind „domn, doamnă”, dar în contextul filmului nostru e folosit între persoane care se cunoşteau de mult timp indicând familiaritatea dintre acestea.