O călătorie în Extremul Orient este o experienţă ce lasă urme adânci... Dincolo de distanţa spaţio-temporală real-obiectivă (circa 1000 km, respectiv 13 ore de călătorie şi o diferenţă de fus orar de şase ore), a fi turist român în această parte a lumii seamănă, subiectiv vorbind, cu a ajunge într-o altă dimensiune temporală şi pe altă planetă. Şi nu numai datorită uriaşei diferenţe de tehnologie şi confort, ci – poate chiar mai ales! – a oamenilor cu care intri în contact. Nici nu vă puteţi imagina de câte ori m-am pomenit cu lacrimi în ochi în faţa unor gesturi pe care oamenii aceia le considerau fireşti...

Au fost scene la care nu voi asista niciodată în România nici dacă aş mai trăi vreo 5000 de ani, sau dacă ar fi posibil să renasc şi să trăiesc zece – cincisprezece vieţi consecutive... Ştiu, şi asta mă umple de infinită tristeţe că, acolo unde spun că sunt la mine acasă, nu voi vedea niciodată un bătrân de vreo 75 – 80 de ani ridicându-se şi cedând scaunul într-un mijloc de transport unui tânăr care are bagaje. Sau o persoană mutându-se de pe un scaun alături ori chiar vizavi, pentru ca două persoane care sunt împreună să stea una lângă cealaltă. Şi nu mi se va întâmpla niciodată să simt şi apoi, întorcând privirile peste umăr, să văd o bătrână ridicând partea de jos a unei valize grele pentru a mă ajuta să urc treptele cu acel bagaj ce pare a fi greu pentru puterile mele. Ştiu că întotdeauna voi privi cu reţinere şi voi refuza oferta de ajutor venită din partea unui tânăr necunoscut de a-mi duce bagajul, ştiind mult prea bine că, de fapt, vrea să fugă cu el. Şi nu cred că voi apuca ziua în care, în România, să se schimbe traseul unui autobuz pentru ca un călător să recupereze un bun pierdut, sau să fiu primită cu atât entuziasm într-un restaurant, sau ca o persoană necunoscută să îşi rupă din timpul său pentru ca să mă conducă până într-un loc unde vreau să ajung şi nu ştiu cum, sau... Sunt atât de multe exemple, că aş putea scrie câteva pagini numai despre aceste lucruri...

Amabili, binevoitori şi săritori în a-ţi oferi serviciile atunci când îi abordezi (şi, uneori, dacă intuiesc că ai putea avea nevoie de ajutor), îmbrăcaţi mai mult corect decât elegant, purtând kimono-uri cu un firesc desăvârşit, japonezii nu se grăbesc! Nu i-am văzut alergând (decât atunci când fac jogging, dar asta nu s-a întâmplat decât în zilele sfârşitului de săptămână), sau mergând foarte grăbiţi, iar în metrou sau în autobuze nu îi vezi grăbindu-se spre uşi; cel puţin în autobuz, unde trebuie să arăţi şoferului permisul de călătorie sau să plăteşti cu cash când cobori, m-am mirat de fiecare dată văzându-i cât de calmi se ridicau de pe scaun şi porneau spre uşa din faţă doar când autobuzul intra în staţie. Ce să mai spun despre calmul cu care aşteaptă să se mişte vreo persoană vârstnică, sprijinită în câte un baston... Am remarcat abundenţa şi constanţa prezenţei accesoriilor, mai discrete sau de dimensiuni mai mari – la telefoane, la poşete sau rucsăcei - la femei, dar uneori chiar şi la bărbaţi, de parcă ar fi un soi de amuletă! Cel puţin la fetele tinere am văzut şi câte trei-patru accesorii agăţate la poşete, iar telefonul este însoţit, obligatoriu, de un accesoriu...

Normele de politeţe sunt respectate cu sfinţenie pe teritoriul nipon. Japonezii au o grijă fantastică să nu-i deranjeze pe ceilalţi – încă din trenul expres dinspre aeroport spre oraş, dar şi în metrou, am remarcat anunţurile scrise – cu ideogramele lor kanji, dar şi în engleză, cu caractere latine – eşti rugat să îţi treci soneria telefonului pe silenţios, să te abţii să vorbeşti la telefon. În tren, i-am văzut ieşind la capătul vagonului pentru a vorbi, iar în metrou i-am văzut respingând apelul (oricum, telefonul este pe modul silenţios!) şi coborând în prima staţie. De asemenea, am citit sfatul să ai grijă cum ţii ziarul în timp ce îl citeşti pentru a nu deranja vecinii sau să fii atent la zgomotele tastaturii computerului în timpul utilizării sale (este internet în toate trenurile – chiar este anunţ că se pierde conexiunea câteodată, într-un tunel mai lung!). Dacă în tren cineva vrea să îşi lase scaunul pe spate (ca să stea mai confortabil sau ca să doarmă), întâi se ridică şi cere voie celui care stă în spatele său! În ambele ţări, în metrou şi în autobuz, se respectă o zonă a scaunelor rezervate pentru bătrâni, bolnavi şi femei cu copii în braţe.

Coreenii sunt mai calzi şi mai gălăgioşi decât japonezii, dar incredibil de amabili şi săritori. Când opreşti pe cineva pe stradă, nu adoptă o atitudine speriată chiar dacă nu vorbeşte limba engleză – încearcă să te ajute să te orientezi prin semne, pe o hartă, folosind cuvinte englezeşti presărate printre cele coreene. Relaţia dintre părinţi şi copii este grozav de apropiată, ai senzaţia că debordează de căldură, tandreţe şi iubire nelimitată. Cei mai mulţi au doi copii, dar am văzut şi familii cu trei – părinţii sunt foarte grijulii, dar şi deosebit de drăgăstoşi cu copiii, deşi îi şi admonestează atunci când devin neastâmpăraţi. Nu am văzut vreun copil protestând după ce a fost admonestat sau chiar a primit o pălmuţă peste poponeaţă – dimpotrivă, de cele mai multe ori i-am văzut prinzându-şi părintele pe după gât, sărutându-l apăsat şi spunându-i că îl iubeşte... Încă de la vârste deosebit de fragede sunt crescuţi în spiritul respectului normelor de convieţuire şi a regulilor – nici chiar copiii cu vârsta de doi - trei ani nu urcă şi nu coboară dintr-un autobuz fără să salute. Şi relaţia dintre perechile pe care le vezi pe stradă este impresionant de frumoasă şi caldă – percepi iubirea lor numai privindu-i cum îşi poartă de grijă, cum se protejează, cum îşi zâmbesc, cum ascultă muzica de la acelaşi telefon (fiecare având o cască fixată într-o ureche).

În ambele ţări, cele mai multe femei sunt fardate discret, dar întotdeauna au genele rimelate, iar bijuteriile sunt foarte delicate şi subţiri, fie că este vorba de cercei, inele sau lănţişoare, ceea ce le face deosebit de discrete. Sunt foarte numeroase cele care au unghiile lăcuite atât la mâini cât şi la picioare, în nuanţe pastelate (dar am văzut şi persoane cu culori diferite pe fiecare deget!), iar în rândul femeilor mai tinere, am văzut destul de multe cu manichiură semipermanentă sau chiar permanentă, unele cu nişte unghii exagerat de lungi, cu pietricele şi alte accesorii montate pe unghii... Par să folosească puţin parfum – sau este discret! – deoarece, rareori am simţit urme de parfum în aer; am remarcat însă că femeile par să prefere parfumurile dulci, dar cu o notă suavă, nu agresivă, iar în Coreea, am simţit arome de parfumuri florale chiar şi trecând pe lângă bărbaţi.... Dacă japonezele poartă dresuri la orice ţinută formală, coreencele nu poartă nici atunci când sunt încălţate cu pantofi foarte eleganţi!

Şi, cu această ocazie, pentru mine s-a spulberat un mit – cel al perfecţiunii tenului asiatic. Cel puţin în cazul femeilor japoneze – şi îmi amintesc că nici chinezoaicele nu se încadrau între limitele mitului! De fapt, cele mai multe dintre japoneze – de la tinerele liceene şi studente până la cele mature, indiferent de vârsta lor! – au pete, aluniţe mai mari sau mai mici, imperfecţiuni datorate vărsatului de vânt, iar prezenţa cearcănelor este aproape o regulă. Numai tenul bine îngrijit – se vede fără nici un soi de efort! – rezistă şi arată bine la vârsta maturităţii. Un procent mult mai mare de coreence se încadrează în categoria femeilor cu adevărat frumoase, iar celor care au până în jur de 30 - 35 de ani, cu greu reuşeşti să le apreciezi vârsta în mod corect. Oricum, sunt mai cochete decât japonezele – cele mai multe folosesc şi fondul de ten pentru a masca micile imperfecţiuni ale tenului. Probabil, mai au parte şi de ceva îmbunătăţiri chirurgicale, însă strălucirea şi absenţa ridurilor se datorează machiajului, dar şi unor constante şi eficiente tratamente faciale.

Capitala coreeană este, vizibil, mai murdară decât Tokyo, iar labirintul străduţelor secundare şi al diverselor ganguri te face să te orientezi cu destul de multă dificultate prin Seul. Ceea ce pot spune fără nici cea mai mică urmă de ezitare este că aici nu poţi muri de foame – de la micile restaurante de familie şi până la chicinetele stradale unde se pregătesc tot felul de specialităţi culinare calde, oferta are o diversitate greu de imaginat; tot ceea ce am încercat, mi-a plăcut (sau, măcar, nu mi-a displăcut!), deşi am evitat mâncărurile condimentate excesiv. Iar preţurile sunt absolut abordabile – chiar am constatat că sunt cel puţin la jumătate faţă de Japonia. (De altfel, în Coreea de Sud, la metrou, cea mai lungă distanţa parcursă a însemnat un cost de circa 1,2$, pe când în Japonia, cea mai scurtă călătorie cu metroul a însemnat 1,7$...) În ambele ţări comerţul înfloreşte pretutindeni, iar magazinele sunt din toate categoriile – de la cele cu mărfuri ieftine (evident mai scumpe în Japonia) până la cele cu mărfuri de firmă şi decoraţiuni impresionante, dar şi cu preţuri în consecinţă.

Staţiile de metrou sunt uriaşe, adeseori pe câte trei sau chiar patru niveluri (staţia Tokyo acoperă 12 niveluri), cu o mulţime de scări, de magazine (în Coreea, în absolut toate, iar în Japonia, doar în cele foarte mari) – de la cele cu produse alimentare până la cele cu haine şi încălţăminte. Dacă nu urmăreşti cu foarte multă atenţie semnalizarea, ai toate şansele să te pomeneşti altundeva decât unde voiai să ajungi, mai ales că unele dintre ele se întind şi pe câţiva kilometri în plan orizontal!

Nici în Japonia, şi nici în Coreea nu există teren acoperit de buruieni, fiecare palmă de pământ arabil fiind cultivată – de la terenurile parcelate (la linie!) cultivate cu orez, dar şi diverse brasicacee, precum şi o plantă cu frunze mari (probabil, cartofi dulci) până la solarii mici, dar şi sere de dimensiuni ceva mai mari (însă individuale, nu complexe de sere). Toate văile sunt cultivate până la marginea autostrăzii sau a cursurilor de apă, adeseori cu suprafaţa terasată (în Coreea, în zona vechiului Baekje, am numărat şi cinci terase cultivate cu orez şi legume).

 (Va urma)

andra_2011