Grădinile exterioare ale Palatului Imperial din Tokyo sunt o combinaţie de peluze cu iarba tunsă foarte scurt şi pini seculari, cu forme dintre cele mai răsucite şi arcuite, încât chiar ajungi să înţelegi de ce japonezii pot sta minute sau chiar ore în şir privind apa şi arborii. Palatul Imperial a ars de mai multe ori, fiind complet reconstruit după război (finalizat în 1968) şi îşi deschide porţile pentru public doar două zile pe an (în 23 decembrie, ziua de naştere a împăratului Akihito şi 2 ianuarie).  Zidurile şi şanţurile cu apă fac parte din vechiul palat imperial Edo (secolul 17), iar poarta Ote-mon, situată în parc, a fost restaurată (când am fost acolo, tocmai se afla într-un proces de renovare, fiind complet acoperită). Unul dintre simbolurile palatului este podul Nijubashi, care, de fapt, reuneşte două poduri, permiţând accesul către interiorul Palatului Imperial.

Mi-au atras atenţia întinderea şi lăţimea şanţurilor cu apă, cu multă vegetaţie natantă, ce permit instalarea unei populaţii semnificative de libelule care zboară în toate direcţiile. De altfel, libelula este un simbol special în cultura niponă, fiind asociată cu renaşterea naturii. Însoţită de libelulele neostenite, dar şi de ţârâitul constant al cicadelor japoneze (aflate în scurta lor perioadă de nuntă ce durează şapte – zece zile), am ajuns la poarta Sakuradamon , alcătuită din două corpuri şi intrată în istorie ca fiind locul unde a fost asasinat de către samurai primul ministru Tairo Ii Naosuke (1860), care milita pentru deschiderea Japoniei către lume, moment ce a dus, prin reacţia publicului şi precipitarea ulterioară a evenimentelor, la înlăturarea shogunatului şi reinstaurarea puterii imperiale, Restauraţia Meiji. Pentru a vizita Grădinile de Est ale Palatului Imperial este necesar să treci dincolo de poarta Ote-mon, pentru a pătrunde în perimetrul zidurilor secundare de apărare, unde se păstrează trei dintre Clădirile celor 100 de gărzi, ridicate în 1863, printre puţinele clădiri ce au supravieţuit bombardamentelor din 1945.

 Gărzile erau cei o sută de samurai destoinici şi loiali care asigurau paza shogunului, fiecare clădire reprezentând un post de control; au supravieţuit incendiilor şi războaielor, cea mai mare dintre aceste clădiri, Hyakunin (al doilea punct de control), dar şi Oh Bansho, ultimul punct de control înainte de pătrunderea în perimetrul locuit de shogun. De altfel, din fortificaţiile palatului ridicat în timpul perioadei Edo s-au păstrat cele trei rânduri de ziduri şi doar trei dintre turnurile de veghe de pe zidurile mijlocii, din fericire şi Yagura – singurul cu trei etaje, având un rol decisiv în strategiile de apărare după incendierea celui mai mare turn de veghe ridicat vreodată pe teritoriul Japoniei - Tenshudai - din care nu se păstrează decât fundaţia impresionantă (ridicat începând din 1607, măsura 58 m şi avea 16 etaje, însă a ars în timpul războiului din 1657 şi nu a mai fost reconstruit).

Cea mai mare parte a Grădinilor de Est, unde se află şi ruinele vechiului palat Edo (reşedinţa familiei shogunului Tokugawa, dar şi a împăraţilor de după restauraţia Meiji până în 1888), este reprezentată de un parc ce se întinde pe teritoriul fostului palat locuit de shogun; în acel loc există o mulţime de arbori de camfor (Cinnamom camphora) cu dimensiuni impresionante, semn că, probabil, se înălţau acolo şi pe vremea shogunatului, precum şi numeroase conifere, dar şi câteva exemplare impresionante de magnolie.

Grădina Ninomaru a fost restaurată complet folosind planurile originale ale lui Kobori Enshu, un creator de grădini de la începutul perioadei Edo, în jurul unui pârâiaş ale cărui ape sunt adunate şi într-un mic iaz, ca să poată fi realizate toate elementele  caracteristice unei grădini japoneze din perioada Edo. Sunt şi câteva pâlcuri de bambus, dintre care cel de la capătul acestui sector al grădinilor este format din exemplare mai mature. De asemenea, undeva în apropierea zidurilor interioare este o pantă acoperită cu şiruri de camelii şi azalee tunse pentru a avea port pitic şi care trebuie să fie o minunăţie în a doua parte a lunii februarie.

În apropierea fundaţiei turnului Tenshudai se ridică o clădire octogonală – este sala de muzică Tokagaku, construită în 1966, cu ocazia aniversării vârstei de 60 de ani a împărătesei Kojun.
Grădina Hamarikyu este situată chiar pe malul fluviului Sumidawa (Tokyo), dar la momentul amenajării iniţiale, se afla pe ţărmul oceanului, fiind terenul pentru vânătoarea de raţe al familiei shogunilor Tokugawa – de altfel, foişoarele de vânătoare (au fost refăcute ultima dată în secolul 18) încă există pe partea vestică a heleşteului (Shoiri-no-ike), al cărui nivel este oscilant, fiind dependent de mareea Oceanului Pacific. În 1654 pe acest teritoriu, dar şi prin extinderea sa în mare, a fost amenajată reşedinţa fratelui mai mic al celui de-al patrulea shogun Togukawa (Ietsuna), iar când fiul acestuia a devenit al şaselea shogun (Ienobu), proprietatea a căpătat statut de palat, sub numele Hama-goten, fiind construite mai multe case de ceai pentru a onora musafirii shogunului. Aspectul actual al grădinii datează din anul 1709, ultima reamenajare fiind realizată în timpul celui de-al unsprezecea shogun (Ienari), iar în perioada Meiji a fost reşedinţa temporară a familiei imperiale. Cele mai multe clădiri, dar şi un număr însemnat de arbori au pierit în timpul marelui cutremur Kanto (1923) şi al celui de-al Doilea Război Mondial. Imediat după război, familia imperială a donat grădina către administraţia oraşului şi, după numai şase luni de restaurare, în aprilie 1946, grădina a fost deschisă permanent pentru public, având statut de patrimoniu cultural naţional.
Venind cu vaporaşul pe fluviu, am vizitat grădina oarecum în sens invers rutei de vizitare, urcând întâi pe promontoriul de unde shogunul obişnuia să acosteze sau să se îmbarce. Grădina este una tipică pentru perioada Edo, combinând apa (sunt trei heleştee - unul mai întins şi două de dimensiuni mai mici), pietrele (de dimensiuni şi forme diferite, plasate în apă, dar şi pentru a croi cărări sau pentru a decora micile coline de pe teritoriul grădinii), arborii şi podurile. Cei mai mulţi dintre arbori şi arbuşti au fost aleşi sau direcţionaţi ca să capete forme contorsionate, iar înainte de intrarea principală dinspre staţia de metrou Tsukiji se afla un pin negru japonez (Pinus thunbergii), plantat de shogunul Ienobu, având vârsta de peste 300 de ani. Este un arbore impresionant prin portul său larg şi masiv, de la distanţă sugerând impresia unui pâlc de pini maturi... În apropiere este „câmpul cu flori”, împărţit într-o grădină de bujori şi o grădină unde sunt cultivate flori de sezon.

Dintre poduri, cel mai impresionant este O-tsutai-bashi, construit din lemn de cedru (a fost reparat în 2012), având o lungime de 118 m, ce leagă insulele Nakajima şi Konoji atât între ele, cât şi de malurile heleşteului Shoiri-no-ike. Un sector al podului are o arcadă acoperită de glicină. Toate casele de ceai ridicate în perioada Edo au ars în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind restaurate doar două dintre ele – Matsu-no (Casa de ceai de sub pini) şi Nakajima-no (casa de ceai de pe insula cu acelaşi nume, fiind cea mai mare). Aici, fără a se desfăşura o ceremonie a ceaiului, se poate servi ceai verde pregătit în stil japonez – cum nu puteam rata prilejul, m-am descălţat şi m-am instalat pe tatami. Aşteptând, am admirat micuţa grădină zen, amenajată la intrarea în casa de ceai. Ceaiul a fost adus pe o tavă neagră într-un bol de culoarea oului de raţă şi cu o mică prăjitură alături (ba chiar şi cu instrucţiuni de „folosire” : întâi se taie prăjitura cu ajutorul cuţitaşului din bambus şi se mănâncă toată pentru a savura mai bine gustul ceaiului, apoi, se ridică bolul cu mâna dreaptă şi se roteşte de două ori în sensul acelor de ceasornic, după care se trece în mâna stângă şi se soarbe încetişor. Acest ceai preparat din pulbere fină de ceai verde (din zona Kyoto) este un ceai păstos, care îţi crează o senzaţie emolientă în interiorul gurii.

Palatul Imperial din Kyoto se află în aceeaşi locaţie din anul 794, fiind ridicat în timpul împăratului Kammu, în zona Heiankyo (partea centrală din actualul Kyoto), după ce, iniţial, fusese construit un palat în zona Nagaokakyo. În perioada Heian există obiceiul de a muta, periodic, locaţia Curţii Imperiale, însă amplasarea actuală a fost folosită constant începând din anul 1331 şi până la începerea perioadei Meiji (1869), când capitala s-a mutat la Tokyo (chiar nu am citit nimic despre această decizie, însă cred că a fost una care ţinea de politic, deoarece shogunul se afla în Tokyo – vechiul Edo – şi, probabil, după îndepărtarea shogunului şi încheierea regimului militar, a fost un mod de a demonstra faptul că puterea a revenit, de facto, împăratului).

Toate structurile fiind din lemn, au fost distruse ca urmare a unor incendii repetate, palatul fiind reconstruit de fiecare dată. În incendiile din anii 1788 şi 1854 palatul a ars în întregime, ultima oară fiind reconstruit în anul 1855, conform planurilor şi arhitecturii din perioada Heian,  urmare a deciziei shogunului Togukawa, acest ansamblu ce acoperă o suprafaţă totală de circa 110.000 m2, fiind cel care există şi astăzi. Pe parcursul secolului 20, a fost folosit la ceremoniile de încoronare. Traseul din cadrul turului oferit de administraţia palatului acoperă jumătatea sudică a ansamblului, trecând pe marginea unor incinte ce au destinaţii diferite, însă nu permite accesul în interiorul clădirilor şi trece pe marginea vestică a grădinilor Oikeniwa şi Gonatei, pentru ultima fiind acoperită doar extremitatea sudică.

Se porneşte de la poarta Okurumayose (cea mai sudică de pe partea vestică a incintei imperiale), care permitea accesul pentru vizite oficiale ale curtenilor sau al altor oaspeţi ce erau acceptaţi pentru o audienţă la împărat. Aceştia aşteptau în sala Shodaibunoma, în trei săli diferite (în funcţie de rangul lor) ai căror pereţi interiori sunt din hârtie fixată în cadru de lemn, uşile glisante fiind acoperite cu peisaje realizate de pictori japonezi renumiţi – peisaj cu tigri (Gatai) în sala destinată celor mai importanţi oaspeţi, peisaj cu cocori (Kano Eigaku) în a doua sală, respectiv, peisaj cu ramuri înflorite de cireş (Hara Zaisho) în ultima sală.

Palatul Shinshiden este cea mai importantă clădire din perimetrul Palatului Imperial (aici a avut loc ceremonia de încoronare pentru împăraţii Yoshihito - perioada Taisho, 1915 - 1926 şi Hirohito – perioada Showa, 1926 - 1989), în interior sunt tronurile imperiale – cel pentru împărat este mai mare decât cel al împărătesei (pentru ceremonia de încoronare a împăratului în exerciţiu, Akihito, tronurile au fost transportate la Tokyo, ulterior fiind readuse la Kyoto). În spatele acestei clădiri se află intrarea în Palatul Seiryoden, care a servit drept reşedinţă pentru împărat înaintea construirii palatului Otsunegoten.

Curtea este acoperită cu nisip alb. Clădirea are mai multe secţiuni interioare şi este legată de Shodaibunoma printr-un culoar scurt şi direct, respectiv, de Shinshiden, printr-un coridor lung şi cu mai multe schimbări de direcţie... Este palatul despre care se pomeneşte în numeroase lucrări literare japoneze ce fac referire la Curtea Imperială din Kyoto, cea mai cunoscută fiind Povestea Prinţului Genji .

Acoperişurile clădirilor din palat sunt făcute din fâşii subţiri, lungi şi înguste de cedru – durează 18 ani ca să fie pregătit materialul necesar pentru tot ansamblul, iar acoperişul este restaurat la fiecare 20 – 25 de ani!! Iar formula se aplică şi la câteva dintre cele mai importante temple din Kyoto... În acest punct se ajunge lângă grădina Oikeniwa, în dreptul podului Keyakibashi, întins de-a latul heleşteului în jurul căruia este organizată grădina. Se trece şi pe lângă Kogoshu, sala în care se desfăşurau întâlnirile împăratului cu shogunul şi lorzii feudali daimyo. Este o sală cu o valoare istorică deosebită, deoarece aici, în anul 1868, a avut loc întâlnirea ce a marcat trecerea la perioada modernă a Japoniei.

Mergând în lungul malului vestic al grădinii, se ajunge la camera de studiu a împăratului – Ogakumonjo unde, ocazional, putea primi oaspeţi foarte importanţi. Turul se încheie în zona reşedinţei imperiale Otsunegoten, construită în secolul 16 şi ocupată de împărat până la Restauraţia Meiji. Aici se păstrează simbolurile imperiale – sabia şi sigiliul. În faţă, se întinde sectorul extrem sudic al grădinii Gonaitei. Palatul Sento este situat în partea sud-vestică a grădinii imperiale, fiind ridicat în anul 1630, pentru a servi ca reşedinţă împăratului Gomizuno după ce a abdicat în urma unui incident ce a implicat exilarea unor călugări de către shogunul Iemitsu Togukawa (Incidentul tunicilor roşii). Ulterior a devenit reşedinţa împăraţilor care abdicau din diverse motive. Deşi a ars şi a fost reconstruit de mai multe ori, după ce a fost distrus complet în timpul marelui incendiu din anul 1854, nu a mai fost reconstruit, deoarece atunci nu trăia niciun împărat care să fi abdicat şi nici o imparateasă-mamă sau o consoartă imperială a acestuia.

Pe locul său, în anul 1867 a fost ridicat Palatul Omiya, ca reşedinţă a consoartei imperiale a împăratului Komei, Eisho – ansamblul nu a mai fost locuit şi nu a mai fost întreţinut după ce aceasta s-a mutat în Tokyo (1872), iar în prezent se păstrează doar poarta de intrare - Okurumayose, palatul Otsunegoten, două case de ceai şi grădina amenajată în lungul a două heleştee unite printr-un canal. Palatul este folosit ca reşedinţă imperială de către împărat şi împărăteasă, respectiv, prinţul moştenitor şi prinţesa moştenitoare pe durata vizitelor în Kyoto.

Grădina Sento este reprezentativă pentru perioada Edo, fiind amenajată de peisagistul Kobori Enshu. Iniţial, cele două heleştee erau separate, dar au fost unite printr-un canal în anul 1747, iar peste acest canal trece podul Momiji. Pe heleşteul sudic, malul vestic este legat de una dintre insule printr-un pod în zig-zag (Yatsuh), acoperit cu glicină. Combinaţia de plante asigură o privelişte splendidă în tot timpul anului; cred că arată superb în prima parte a anului, când se succed azaleele şi toate florile primăverii, dar şi în luna octombrie, când efectul dat de nuanţele derivate din galben şi roşu, pe fundalul coniferelor foarte numeroase şi „împrăştiate” pretutindeni, trebuie să fie armonios, dar şi tonic prin varietatea contrastelor coloristice adunate într-un spaţiu restrâns. O particularitate a grădinii este modul cum este amenajat malul vestic al heleşteului sudic până la casa de ceai – este acoperit cu pietre de râu ovale cam cât o palmă; sunt aşezate 110.000 de pietre, realizând cel mai lung şi mai lat astfel de aranjament din Japonia şi se spune că fiecare piatră a fost plătită cu un sho (1,8 kg) de orez.
Casa de ceai mai mare care s-a păstrat - Seikatei este situată la capătul sudic al heleşteelor, cu ferestrele şi intrarea spre apă. Într-una dintre camere, designul decoraţiei este asimetric, ceva atipic pentru obiceiurile perioadei când a fost construită. Cealaltă casa de ceai - Yushintei, este micuţă şi situată în imediata vecinătate a heleşteului nordic, părând izolată cumva de ansamblul acestui Palat Imperial.

Intrarea în aceste perimetre aparţinând Casei Imperiale nipone este gratuită, însă la Kyoto este necesară o programare pralabilă la biroul administrativ - Oficiul Administraţiei Imperiale. Eu am mers dimineaţa la ora 9, chiar când a început programul cu publicul şi le-am putut vizita în aceeaşi zi.

andra_2011