Continuitatea este forţa noastră interioară!

Japonia şi Coreea – însemnări de călătorie: august - septembrie 2014


Astăzi ne întoarcem pe tărâmul samurailor pentru a cunoaşte câteva dintre simbolurile naţionale ale acestui popor, şi anume Hiroshima, care ne duce cu gândul la "Little Boy", prima bombă atomică aruncată asupra acestui oraş la data de 6 august 1945 şi la imensul nor de fum în formă de ciupercă provocat de explozia acesteia, imagine care ne-a ramas cu siguranţă întipărită pe retină din documentare şi care ne trezeşte emoţii puternice dar şi Altarul Meiji, simbolul trecerii de la epoca medievală la epoca modernă.



VI. Altarul Meiji - Hiroshima - insula Miyajima

Recomanda aceasta pagina pe:


Fii alaturi de noi!

Urmareste-ne pe Facebook Urmareste-ne pe Google+

 

Respectul şi recunoştinţa poporului nipon - Altarul Meiji


În zona Shibuya, se afla poarta sudică a parcului Yoyogi, amenajat de către japonezi prin donarea şi plantarea a circa 100.000 de arbori de pe tot cuprinsul Japoniei, dar şi câteva specii exotice, în jurul altarului şintoist ridicat pentru a cinsti memoria Împăratului Meiji şi a împărătesei sale, Shoken. Dacă parcul este cel mai mare din oraş şi a fost sat olimpic în anul 1964, templul şi altarul Meiji  reprezintă cel mai important loc sfânt din Tokyo, creat anume pentru ca japonezii să îşi poată exprima, pentru totdeauna, recunoştinţa faţă de împăratul care a trecut Japonia de la epoca medievală la cea modernă, mausoleul fiind ridicat între 1915 – 1920.

A fost reconstruit identic în 1958, după ce a fost distrus în timpul celui de-al doilea război mondial. Anual, pe 30 iunie şi pe 31 decembrie, aici se desfăşoară două ceremonii pentru purificare, iar pe 3 noiembrie au loc spectacole Kagura şi Noh pentru a onora memoria împăratului şi a soţiei sale, care nu numai că l-a susţinut în toate demersurile sale, dar a militat pentru educaţia femeilor şi a făcut o donaţie către Organizaţia Mondială a Crucii Roşii, sub forma unui fond ce îi poartă numele şi în care sunt depuse, periodic, sume de bani. S-au scurs aproape 90 de ani de la plantarea arborilor alături de cei preexistenţi în acest perimetru, iar astăzi parcul arată ca o pădure naturală, mai ales că, în afară aleilor care sunt păstrate foarte curate (frunzele căzute sunt adunate de câteva ori pe zi!), în parc nu se intervine deloc.


Porţile Torii (este câte una la fiecare intrare în parc, dar şi una la intrarea în aleea ce duce la altar şi, bineînţeles, cea de la intrarea în curtea interioară a templului) sunt construite din lemn de chiparos japonez (despre cea de la intrarea în aleea ce duce la altar am citit că, la croirea ei, ar fi fost folosit lemnul unui arbore cu vârsta de 1500 de ani!) şi nu sunt vopsite .

Înainte de a ajunge la această poartă Torii, sunt două stative lungi în care sunt aşezate butoaie - în fiecare an sunt donate, pentru uzul celor care îngrijesc templul şi anexele sale, câteva zeci de butoaie cu sake şi cu vin franţuzesc din regiunea Burgundiei.

Grădina Interioară acoperă 60 de hectare şi există din secolul 19, fiind amenajată după planuri realizate chiar de către împăratul Meiji pentru împărateasa Shoken, ca loc de relaxare în mijlocul naturii.

Deasupra unui mic heleşteu pe care cresc nuferi, se află o casă de ceai, iar în zona mlăştinoasă formată de pârâiaşul ce formează heleşteul, se întinde grădina cu stânjenei, florile preferate ale împărătesei – se spune că sunt 1500 de fire, reprezentând 150 de varietăţi. La capătul acestui sector al irişilor se găseşte fântâna Kyomasa, săpată de lordul Kyomasa Kato în perioada Edo (nu a secat niciodată, iar calitatea apei este deosebită – după ce am savurat-o, fiind rece şi gustoasă, am citit că nu se recomandă să o bei, însă nu am păţit nimic), iar spre ieşirea nordică din grădină se afla grădina cu azalee. Undeva spre partea sudică a grădinii este sectorul cu liliac. În acest fel, grădinile reprezintă un loc splendid de vizitat în orice anotimp, chiar dacă perioada stânjeneilor (începând din a doua jumătate a lunii iunie până spre mijlocul lunii iulie) este cea mai potrivită...


În parc se află şi Muzeul Tezaurului Meiji-jingu, ce adăposteşte o mare colecţie de îmbrăcăminte şi diverse articole folosite de familia imperială şi nobilimea niponă în perioada restauraţiei Meiji, fiind deschis doar la sfârşitul săptămânii şi cu ocazia sărbătorilor naţionale.


Hiroshima...

Pe teritoriul şi în suburbiile Hiroshimei se adună apele mai multor râuri (Ota, Tone şi Misasa), formând ulterior o deltă cu mai multe braţe (Kyobashi, Tenma, Honkawa şi Motoyasu), râuri ce traversează oraşul Hiroshima în drumul lor spre ocean, de fapt spre Marea Interioară (cum numesc japonezii acest sector al Pacificului, pe ţărmul căruia se afla şi Hiroshima), trecând apoi printr-o zonă mai plată, ocupată de localităţi şi mici terenuri cultivate ce au munţii drept fundal.
Domul bombei atomice este învelişul fostei Săli a prefecturii Hiroshima pentru promovarea industriei (una dintre cele câteva structuri arhitectonice rămase în picioare după explozie),

dom aflat la circa 160 de m de locul unde, pe 6 august 1945, la ora 8:15’, a căzut Little boy, adusă şi lansată de bombardierul Enola Gay. Domul este situat pe malul braţului Motoyasu, în imediata vecinătate a podului Aioi, care are o formă particulară de T, permiţând traversarea zonei unde braţele Motoyasu şi Honkawa se unesc, formând râul Ota. Tocmai datorită acestui detaliu, vizibil din avion, podul a fost folosit ca reper pentru lansarea bombei atomice.


Podul, deşi grav afectat în timpul exploziei, a fost reparat şi a mai funcţionat încă 38 de ani, fiind reconstruit după acelaşi planuri în 1983. După capitulare, pe fondul iniţierii reconstrucţiei Hiroshimei, a existat o amplă dezbatere privind demolarea scheletului clădirii; în final, pentru că a fost singura structură din care o bună parte a rămas în picioare (deşi toţi oamenii din interior au murit instantaneu!) în zona epicentrului exploziei (spitalul Shima), începând din 1950 a început amenajarea Parcului Memorial al Păcii,

iar în 1966, Consiliul Municipal a decis ca scheletul clădirii să fie conservat pentru totdeauna, ca un memento al ororii folosirii armelor nucleare şi a devenit Memorialul Păcii Hiroshima (Geonbaku-Dom). Lucrările realizate în vederea menţinerii stabilităţii structurii au fost minime – ce grozav trebuie să fi fost proiectul (aparţinând cehului Jan Letzel), dar şi realizarea construcţiei...!


Parcul Memorial al Păcii acoperă o suprafaţă de 120.000 m2, cu o formă oarecum triunghiulară, fiind amenajat între braţele Honkawa şi Motoyasu ale deltei din faţa Mării Interioare, în imediata apropiere a locului unde a căzut bomba atomică, cel mai îndepărtat punct aflându-se la circa 600 m de acest reper istoric. Anterior aici a fost zona administrativ-economică şi, implicit, cea mai aglomerată a oraşului. Am intrat în parc pe podul Motoyasu, pe la jumătatea parcului, ajungând exact în faţa Monumentului Copiilor:

în vârful unui obelisc este o fetiţă care ţine un cocor realizat din hârtie pliată (tehnica origami) sprijinit pe braţele ridicate în sus, iar lateral sunt siluetele unei fetiţe şi a unui băiat. A fost construit din donaţiile realizate de copiii de la peste 3.200 de şcoli, în memoria tuturor copiilor morţi ca urmare a exploziei nucleare, pentru ca sufletele lor să îşi afle liniştea, iar omenirea să aibă un reper al victimelor nevinovate.


Ideea monumentului s-a născut pornind de la povestea unei fetiţe, Sadako Sasaki, care avea doi ani şi jumătate în momentul exploziei nucleare şi se afla acasă, la circa 1600 m distanţă de epicentru, murind apoi de leucemie în data de 25 octombrie 1955. În timpul bolii, la sfatul prietenului ei Chizuku Hamamoto, a început să realizeze cocori mici din hârtie, deoarece a crezut că se va vindeca dacă va face 1.000 de cocori, conform unei străvechi credinţe japoneze. La înmormântarea ei, toţi cei prezenţi au primit cocori făcuţi de Sadako – se spune că fetiţa ar fi reuşit să facă 644 de cocori, iar prietenul ei a continuat până când a făcut 1.000. Pe soclul monumentului sunt scrise cuvintele „Acesta este strigătul nostru. Aceasta este rugăciunea noastră. Pace în lume”, iar în interiorul obeliscului există un clopot care este tras de toţi copiii care ajung în faţa sa. De asemeni, în jurul său sunt numeroşi cocori din hârtie pliată – am înţeles că mii de cocori ajung anual la Hiroshima, trimişi de copii din şcoli din toată lumea... Lângă şcoala unde fusese elevă Sadako Sasaki atunci când s-a îmbolnăvit, la împlinirea a 50 de ani de la moartea ei a fost ridicat un monument care o reprezintă.


Mergând spre podul Aioi, am ajuns, rând pe rând, în faţa celorlalte monumente ridicate în parc de-a lungul timpului. Monumentul dedicat victimelor coreene,

sub forma unei plăci sprijinite pe carapacea unei broaşte ţestoase, a fost ridicat pentru a cinsti memoria coreenilor morţi în timpul exploziei şi ulterior, ca urmare a expunerii la iradiere, fiind minoritatea cea mai importantă în momentul exploziei (reprezentau circa 10% din populaţia oraşului). În mormântul simbolic - situat la circa 600 m de locul unde a căzut bomba – a fost depusă cenuşa tuturor victimelor care nu au putut fi identificate. Clopotul Păcii este un clopot tradiţional japonez, iar sunetul lui răsună frecvent în interiorul parcului, vizitatorii fiind încurajaţi să îl tragă pentru alinarea sufletelor celor pieriţi.

În faţa Memorialului este o fântână arteziană pe suprafaţa căreia este instalat şi locul unde arde Flacăra Păcii (va fi stinsă doar atunci când va fi distrusă ultima armă nucleară de pe Pământ), iar la capătul bazinului se află Cenotaful,

sub forma unui arc protector al sufletelor, fiind ridicat în memoria victimelor – aici sunt înregistrate numele tuturor celor morţi în urma bombardamentului: 70.000 morţi instantaneu (mulţi dintre ei nu au mai fost găsiţi, fiind pulverizaţi datorită suflului şi temperaturii generate de explozie), alţi 70.000 decedând până pe 31 decembrie 1945, ca urmare a rănilor şi complicaţiilor suferite în urma expunerii la explozie (foarte mulţi au decedat în primele zile, din cauza arsurilor foarte grave). Abia în prima parte a anilor ’50, medicii şi-au dat seama că, în urma iradierii, creşte incidenţa unor forme de cancer.


Vizita în cele două clădiri legate una de alta, Sala memorială naţională şi Muzeul memorial al Păcii, este o lecţie amară de istorie, dar a fost şi un moment de revelaţie pentru mine – deşi am vizitat cel puţin vreo sută de muzee din ţară şi din lume, de multe ori participând şi la vernisaje ale unor expoziţii, niciodată nu am întâlnit atât de mulţi vizitatori într-un loc dar, mai ales, nu am văzut atât de mulţi oameni citind materiale expuse sau urmărind, minute în şir, filme documentare şi diverse alte înregistrări.

Nu mi-am imaginat vreodată că voi vedea oameni care aşteaptă minute în şir, la rând, ca să ajungă în faţa unei vitrine dintr-un muzeu...


La parter sunt informaţii despre ce a însemnat folosirea bombei atomice (sunt prezentate toate tipurile de consecinţe, de la cele generate de suflul exploziei şi căldură, până la efectele iradierii), dar şi care a fost contextul folosirii bombei şi al alegerii Hiroshimei ca loc de lansare. Nu am ştiut până azi că, dincolo de importanta strategică (economică şi militară) din perioada războiului, elementul decisiv a fost absenţa oricărui lagăr cu prizonieri de război în apropiere. Central, într-o zonă unde, deasupra, este reprodusă cupola domului, sunt două diorame ce prezintă zona actualului parc memorial înainte de explozia bombei şi imediat după – impactul vizual creat asupra privitorilor este copleşitor... La etaj, un sector este destinat erei nucleare, iar cea mai mare parte este dedicată mişcării iniţiate la Hiroshima pentru dezarmarea nucleară şi a paşilor făcuţi până în prezent către o lume din care armele de distrugere în masă să lipsească. Există un culoar unde se pot urmări, sub forma unor înregistrări video sau audio mărturii ale supravieţuitorilor, dar şi un punct unde se colectează mesaje de la vizitatori.


În clădirea principală se pătrunde printr-un fel de coridor realizat din cărămizi – câte una pentru fiecare dintre cele 140.000 de victime înregistrate până la 31 decembrie 1945 – unde sunt prezentate efectele directe ale exploziei – de la o dioramă învăluită într-o obscuritate slabă, care prezintă victime arzând şi una ce oferă o imagine a unui cerc complet al Hiroshimei devastate de explozie, până la diverse materiale deformate şi obiecte care au aparţinut locuitorilor Hiroshimei, inclusiv două ceasuri de mână oprite la ora 8:15’ ...

Am defilat încet printre vitrine, citind povestea fiecărui exponat, adică crâmpeie din poveştile celor care au pierit ori s-au numărat printre norocoşii supravieţuitori... Am făcut şi câteva fotografii, însă au fost exponate pe care nu m-am simţit în stare să le iau cu mine şi în memoria fotografiei, deşi s-au imprimat în memoria mea afectivă...


Hiroshima a supravieţuit bombardamentului şi a renăscut, ridicându-se pe aceleaşi locuri, după ce au fost adunate victimele şi îndepărtate ruinele. Probabil şi pentru că, la momentul respectiv, nu se ştia nimic despre efectul teribil al iradierii sau despre durata persistenţei unui nivel ridicat al radioactivităţii. Oraşul este modern, cu clădiri înalte (încă se construieşte mult la Hiroshima) şi infrastructură solidă; a redevenit un centru economic important .

O parte dintre simbolurile oraşului au fost refăcute. Dintre acestea, am vizitat două. Castelul Hiroshima, ridicat la sfârşitul secolului 16 ca reşedinţă a lordului Hiroshimei (daimyo), a fost complet distrus în timpul exploziei atomice şi refăcut parţial în 1958 – o parte dintre fortificaţii (inclusiv poarta de acces în incinta fortificata şi un mic turn de pază) şi donjonul principal, servind drept muzeu al istoriei Hiroshimei de dinaintea celui de-al doilea război mondial.

De asemenea, în interiorul parcului sunt ruinele diverselor clădiri existente anterior, dar şi un mic templu şintoist – Gokoku Jinja. Înainte de a intra în perimetrul propriu-zis al castelului, atrage atenţia un eucalipt masiv care a supravieţuit bombei atomice, aflându-se la circa 740 m distanţă de epicentrul exploziei. Am citit că, dintr-un buncăr aflat în zidul de apărare, a fost realizată prima emisiune radiofonică din Hiroshima după explozie.

Grădina Shukkeien a fost amenajată la începutul secolului 17, pentru a fi folosită de lordul oraşului, de către un mare maestru de ceai – Ueda Soko. Deşi distrusă complet în timpul exploziei nucleare, grădină a fost restaurată conform planurilor originale, reprezentând unul dintre cele mai frumoase şi mai vizitate locuri din Hiroshima.

 

Central se întinde un heleşteu (Takuei) pe care au fost amenajate insule de dimensiuni mai mari sau mai mici, iar în jur au fost create văi şi culmi, dar şi câteva  construcţii (case de ceai, foişoare – chiar pe malul heleşteului este Yuyu-tei, ocupat aproape continuu de vizitatori, deoarece oferă o panoramă frumoasă asupra ansamblului format de heleşteu, cu insulele sale), toată gradina fiind interconectată prin poduri de lungimi şi forme diferite (între altele, pe linia mediană a heleşteului, în dreptul casei de ceai Seifukan se află podul arcuit Koko, iar undeva lateral, mai ascuns în vegetaţie, este podul Chozen).

 


Incursiune pe insula Miyajima

Dacă ajungeţi la Hiroshima, nu rataţi şi o vizită pe insula Miyajima (cred că este cea mai mare din Marea Interioară), unde este imposibil să te rătăceşti, reperele de orientare fiind evidente, însă sunt montate şi o mulţime de indicatoare bilingve peste tot.

Prima întâlnire uimitoare este cea cu căprioare şi cerbi pitici, atât de prietenoşi, încât vin către oameni, mirosindu-i, deşi, peste tot, sunt afişe în care se adresează rugămintea de a nu hrăni aceste animale sălbatice.

Sunt peste tot – de la piaţeta de lângă staţia de feribot până pe ţărmul apei, culegând alge! Toată lumea se opreşte să îi fotografieze şi să îi mângâie – în timp ce puneam o hartă în rucsac, m-am pomenit cu un cerb venit să îşi vâre şi el boticul în rucsacul meu...


Undeva pe faleză, sunt expuse ţinute de samurai şi cine doreşte se poate echipa pentru a face fotografii. În tot lungul drumului ce duce spre templul Itsukushima, sunt lanterne de piatră de dimensiuni mai mari sau mai mici, dar şi pini cu forme răsucite.

Înainte de a ajunge în zona templului, drumul trece pe sub o poartă Torii din piatră, iar la intrarea în templu sunt doi lei. Templul a fost fondat în anul 593 şi refăcut în 1168 (perioada Heian), fiind construit pe stâlpi, astfel încât pare că pluteşte pe mare în timpul fluxului (practic, are legături cu insula doar prin câteva podeţe!), iar în spatele clădirilor sale se profilează mai multe vârfuri muntoase (cel mai înalt are 535 de m). Este dedicat la trei zeităţi ale mării şi furtunii ce protejează siguranţa traficului maritim, aducând noroc şi împlinire. Reprezintă un model de arhitectură Shinden. Pentru a păstra puritatea templului, pe insulă nu există cimitir şi nu sunt permise naşterile şi morţile în vecinătatea templului – femeile însărcinate, oamenii bolnavi şi cei foarte bătrâni se mută de pe insulă înainte de naştere, respectiv până când se vindecă sau mor!


În faţa templului, la 160 de m, se afla poarta Torii instalată în apa mării – una dintre imaginile-fanion ale Japoniei (alături de Muntele Fuji, cărarea cu pini Amanohashidate din golful Miyazu din apropierea Kyoto şi insulele Matsushima din prefectura Miyagi).

Poarta Torii are o înălţime de 16,6 m; cei doi stâlpi principali care susţin poarta sunt făcuţi din lemn de camfor şi realizează o deschidere de 9,9 m, iar ceilalţi patru stâlpi mai scurţi sunt din lemn de cedru. Acoperişul măsoară 24,2 m. Este refăcută periodic, iar actuala, a opta, datează din 1875. Atât poarta Torii (menită să alunge spiritele rele, apărând insula), cât şi clădirile templului sunt roşii şi lăcuite cu o tehnică veche ce permite creşterea rezistenţei la efectul coroziv al apei marine.


O parte din templu, plasată spre insulă şi legată de aceasta printr-un pod acoperit, este o sală de teatru ce datează din 1590, fiind locul unor reprezentaţii de teatru Noh în cinstea zeităţilor mării, element component al activităţii religioase din templu.


Undeva lateral, se ridică pagoda cu cinci etaje– este din lemn, vopsită în roşu, dar şi cu alte decoraţiuni, inclusiv o reprezentare color a lui Buddha; datează de la începutul secolului 15 şi are o înălţime de 28 m.


De asemenea, în apropierea templului se află un mic muzeu de artă populară, iar alături este un templu mai mic, Daiganji (în perioada Edo, călugării săi asigurau reparaţiile şi întreţinerea templului Itsukushima). Insula Miyajima este inclusă în Parcul Naţional Setonaikai, iar templul Itsukushima, inclusiv pădurea din spatele său, constituie comori naţionale pentru japonezi şi fac parte din patrimoniul UNESCO.

 

andra_2011

Vizualizari: 136
Titlu: VI. Altarul Meiji - Hiroshima - insula Miyajima
Categorie: Japonia şi Coreea – însemnări de călătorie: august - septembrie 2014
postat pe 04 July 2015 00:06:59 de




sus - la inceputul paginii Pagina principala cu articole




Va recomandam

Asicamp Blogul lui Atanase





| v5.2

© Copyright 2010-2017 a-queens.ro · Toate drepturile rezervate.
Navigand pe acest website presupune ca sunteti de acord cu: Termeni si conditii de utilizare.

Google

Prima pagina prima pagina Trauceri traduceri Recenzii filmse si seriale asiatice subtitrate recenzii Despre noi despre noi Contact contact