Continuitatea este forţa noastră interioară!

Japonia şi Coreea – însemnări de călătorie: august - septembrie 2014


Şi dacă tot am rămas pe tarâmul samurailor vizitând câteva dintre simbolurile naţionale ne-am gândit să ne familliarizăm şi cu religia, in special vom vizita si vom afla lucruri interesante despre templele şintoiste şi cele budiste. V-am trezit interesul ? Daca da, atunci să purcedem la drum!



VII. Temple şintoiste şi budiste nipone (partea I) : Templele din Tokyo şi Kamakura

Recomanda aceasta pagina pe:


Fii alaturi de noi!

Urmareste-ne pe Facebook Urmareste-ne pe Google+

Izvoarele istorice arată că budismul a pătruns în Japonia pe filiera coreeană, deşi primele temple budiste au fost ridicate, în cele mai multe cazuri, de către călugări chinezi. Cert este că, iniţial, budismul a fost religia clasei nobiliare, poporul rămânând adeptul religiei şintoiste însă, în prezent, un procent de peste 70% dintre japonezi se declară, în egală măsură, practicanţi ai budismului şi sintoismului, în funcţie de diverse momente ale vieţii. Cred că este o situaţie unică în lume...


Perimetrul tuturor templelor nipone, dar mai ales al celor budiste, reprezintă adevărate grădini unde sunt conservate elemente culturale deosebite, dar şi specimene de arbori deosebit de valoroase prin vârsta şi chiar prin raritatea lor, ca să nu intrăm şi în detaliile poveştilor ai căror martori muţi au fost de-a lungul istoriei (pe lângă câte un arbore, există o mică plăcuţă din lemn pe care sunt inscripţionate – în japoneză şi engleză! - astfel de evenimente).


La intrarea în perimetrul oricărui templu şintoist, oamenii se opresc şi, folosind un fel de căniţe (sau polonice?!) din bambus, cu un mâner lung, se spală pe mâini şi îşi clătesc gura – am văzut că unii se ating şi pe frunte cu apă – este un adevărat ritual: întâi mâna stângă, apoi dreapta, apoi toarnă în mâna stângă şi iau în gură, scuipând apa, iar la sfârşit lasă apa să se prelingă pe marginea căniţei, inclusiv pe mâner şi o aşează pe nişte stinghiuţe, cu gura în jos. Am citit că face parte din pregătirea pentru rugăciune. Din câte am văzut, sunt mai multe tipuri de rugăciuni care se fac - există un altar unde se leagă bileţele de hârtie, unul unde se atârnă nişte plăcuţe de lemn cu înscrisuri, apoi un fel de drapele roşii, pe care sunt scrise ideograme cu alb şi, în final, oamenii merg în faţa altarului principal, se închină, spun o rugăciune şi trag cu toată forţa de o sfoară groasă pentru a bate un clopot (chiar este necesară toată forţa după cum aveam să constat la Kamakura, când aveam să încerc să trag de sfoara unui astfel de clopot). De asemeni, pot exista altare mici, în faţa cărora există un fel de cutii în care se pun monede.

Templele din Tokyo:


Templul Kaneiji-ji  era cel mai important loc sfânt (budist) în perioada Edo, iar principale clădiri păstrate (sala Jigendo şi poarta de acces pre mausoleul clanului Togukawa) sunt situate în spatele Muzeului Naţional.

Cea mai mare parte a templului a fost distrusă în timpul conflictului din 1867, care a dus la desfiinţarea controlului militar exercitat, timp de câteva secole, de către shoguni şi recuperarea puterii de facto de către împăratul Meiji. Numeroase elemente ce se aflau pe teritoriul templului sunt împrăştiate în parcul Ueno care, la vremea aceea, reprezenta perimetrul templului. Altarul Tosho-gu este singurul altar de pe teritoriul vechiului templu Kaneiji-ji care nu a fost incendiat în timpul luptei de rezistenţă a samurailor în 1867. Altarul este dedicat memoriei shogunului Tokugawa Ieyasu (cel care a adus clanul Togukawa la putere), fiind ridicat în 1627 şi reconstruit în 1651, supravieţuind tuturor intemperiilor ce au trecut peste el (nu numai conflictului din 1867, dar şi marelui cutremur Kanto din 1923, precum şi celui de-al doilea război mondial, de şaisprezece ori fiind necesare reparaţii ale unor părţi ale sale!).

Tot drumul, de la poarta Torii până la clădirea altarului, este mărginit de lanterne din piatră – am citit că sunt 200, iar înainte de a ajunge la incinta altarului, pe partea dreaptă, este amenajat un mic altar în memoria celor ucişi de bombele nucleare la Hiroshima şi Nagasaki, unde arde o flacără adusă de la Hiroshima.

Un japonez a mers să îşi caute unchiul la Hiroshima, la câteva zile după explozie şi a găsit doar nişte resturi care ardeau; a luat o bucată de lemn arzând şi a păstrat nestinsa flacără în casa lui, ulterior fiind adusă aici, urmând să fie stinsă (ca şi cea din Parcul Păcii din Hiroshima) atunci când nu vor mai exista arme nucleare pe Pământ...


Poarta de intrare în perimetrul altarului (Karamon) este decorată cu flori şi păsări, iar pe stâlpii săi sunt sculptaţi doi dragoni, unul urcând, iar celălalt coborând; sculpturile sunt atribuite lui Hidari Jingoro.

Altarul este decorat cu sculpturi de influenţă chineză şi picturi aparţinând şcolii Kano, iar alături se află grădina cu bujori ce adăposteşte circa 200 de varietăţi. Este considerat reprezentativ pentru stilul Gongen, zona unde se desfăşoară ritualurile religioase fiind separată de cea în care se roagă pelerinii şi are statut de sit cultural naţional. În dreapta se ridică semeaţă şi pagoda Kaneji-ji, datând din secolul 17 (cu cinci etaje).


Templul budist Senso-ji este dedicat zeiţei iertării Kanon, fiind situat în zona Asakusa. Poate fi vizitat intrând pe poarta Hozomon (dacă vii dinspre poarta Kaminarimon, aflată la capătul unei alei comerciale) sau pe poarta Nitenmon (venind dinspre faleza fluviului Sumidawa; poarta a fost ridicată în 1649 şi a rămas în picioare în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind complet restaurată în 2010, pentru a-i reda complet aspectul iniţial). 

Templul are o istorie de peste un mileniu - conform legendei, a fost construit în secolul 7, după ce trei pescari au găsit o statuetă a zeiţei în plasa lor şi au visat-o cerându-le să ridice un templu; căpetenia satului pescăresc, Haji Nakatomo, auzind povestea, şi-a transformat proprietatea în templu, iar el a devenit preot al templului.


Aspectul actual al templului datează din secolul 17, dar a fost complet reconstruit după război (1958) şi, încă din secolul 9, adăposteşte două statui identice ale zeiţei Kanon (se spune că prima, prinsă în plasa pescarilor, a fost ascunsă de către preotul Shokai, la foarte puţină vreme după ce a fost fondat templul, deoarece a visat că nu trebuie să fie privită de către ochii oamenilor). Japonezii cred că vei avea noroc dacă fumul de tămâie din incineratorul principal îţi trece pe deasupra capului, drept pentru care este coadă în faţa lui.

De fapt, tot perimetrul este foarte aglomerat aproape în orice moment al zilei (eu am ajuns acolo de două ori, seara şi dimineaţă), chiar şi în fata sălilor mai mici fiind prezenţi oameni care se închină...
La vest de templu, lângă Pagoda cu cinci etaje (ridicată, iniţial, în secolul 10, fiind refăcută în 1648 şi după al doilea război mondial, însă picturile de pe tavanul pagodei sunt originale, fiind salvate în timpul bombardamentelor din 1945), se afla clădirile în care locuiesc preoţii şi musafirii acestora, dar şi grădina Dembo-in, a cărei concepţie este atribuită peisagistului şi maestrului de ceai Kobori Enshu (1579 - 1647); este considerată cea mai frumoasă grădina din Tokyo, dar nu este deschisă pentru public.



Templele Kamakurei:

Kamakura este o mică localitate dezvoltată pe ţărmul golfului Sagami-wan al Pacificului, care a devenit centru militar în anull 1192, când samuraiul Minamoto Yoritomo a devenit primul shogun al Japoniei şi a impus domnia samurailor pentru 700 de ani.

Astăzi, localitatea atrage milioane de turişti prin cele 65 de temple care se află aici (o densitate uimitoare, nu te poţi descurca fără o hartă ca să le găseşti pe cele mai importante!), adăpostind unele dintre cele mai preţioase obiecte de cult şi statui de cult religios de pe teritoriul Japoniei.


Templul Hase-dera datează din secolul 8, fiind complet refăcut de către shogunul Ashikaga Yoshimasa în 1459. Este înconjurat de o grădină superbă, în care există mai mulţi arbori de dimensiuni mari şi un pâlc de bambuşi.

Nu în ultimul rând, aici se afla şi o grădină zen, combinând minunat nisipul, pietrişul, muşchiul de pământ, pietrele şi arbuştii cu formă contorsionate. Totodată, din parc se poate admira şi o panoramă splendidă a golfului.

În sălile sale, dar şi în diferite colţuri ale parcului, sub forma unor altare mai mici sau mai mari, sunt adăpostite statui valoroase ale unor zeităţi budiste. Afară se afla câteva mii de statui miniaturale ale lui Jizo (protector al copiilor), înconjurând câteva statui mai mari.

Cea mai importantă este statuia lui Kanon, zeiţa compasiunii şi a iertării, cu unsprezece feţe orientate în direcţii diferite, fiecare înfăţişând alt chip al zeului (semn că poate asculta rugăciunile oricărui tip de om!), datând din anul 721 – când Kanon nu era privit ca femeie (de fapt, este o divinitate ce este privită când ca femeie, când ca bărbat). Această statuie are 9,18 m, fiind cea mai înaltă statuie din lemn de pe teritoriul Japoniei şi este sculptată dintr-un buştean de camfor şi aurită; totodată, unic este şi faptul că zeiţa este înfăţişată ţinând în mâna stângă un vas cu o floare de lotus, iar în mâna dreaptă un sceptru. Practic, templul a fost construit pentru a adăposti această statuie despre care se spune că provine dintr-un arbore uriaş de camfor, din care – la cererea unui călugăr - au fost sculptate două statui – din partea bazală a trunchiului, una mai mică, depusă în templul Hase-dera de lângă Nara, iar cea mai mare, făcută din partea superioară a trunchiului a fost aruncată în mare, în zona ţărmurilor Osakăi de azi, într-un ritual de rugăciune ce a menit ca statuia să ajungă pe un ţărm atunci când va putea salva oamenii. După 15 ani, în 736, statuia a apărut pe ţărmul oceanului, în dreptul peninsulei Miura, în apropierea Kamakurei şi atunci s-a ridicat templul Hase-dera. Este cu adevărat deosebită şi regret că nu este permis fotografiatul...


Într-o sală alăturată se află o altă statuie aurită, înfăţişându-l pe Amida-Buddha, în poziţia lotus (protectorul oamenilor în faţa spiritelor rele) – măsoară 2,8 m fără aura din jurul său şi datează din secolul 12, fiind donată templului de către Minamoto Yoritomo în 1194, după ce devenise primul shogun al Japoniei. Clopotul mare de lângă sala Amida Buddha bate de 108 ori la miezul nopţii de 31 decembrie pentru a risipi 108 dintre suferinţele oamenilor.


Mergând spre drumul ce urcă pe un promontoriu de unde se poate vedea întregul golf, se ajunge la o sală mică în care se află un dispozitiv rotativ (rinzo) unde sunt depozitate sutre budiste – se spune că, dacă roteşti rinzo-ul, dobândeşti înţelepciunea pe care o poţi obţine citind toate sutrele depozitate în interiorul său (numai că este permis acest lucru doar în ziua de 18 a fiecărei luni sau în zilele de vacanţă de Anul Nou – cred că este destul de aglomerat atunci!). Alături, creşte un pâlc de bambuşi.


În sala Benten-do şi în grota Benten-kutsu sunt adăpostite statui ale zeiţei Benzaiten (protectoarea frumuseţii şi sănătăţii feminine, singura divinitate feminină aducătoare de noroc din panteonul nipon); cea din sală are opt braţe şi se spune că ar fi fost sculptată de către Kobo Daishi (călugăr budist, caligraf şi inventator japonez considerat fondator al cultului budist Shingon) în timpul unei perioade de recluziune.

În peştera unde sunt câteva sectoare atât de scunde încât trebuie să mergi aplecat, sunt mai multe statui sculptate în peretele grotei şi un fel de altar unde credincioşii aşează statui mici pe care le iau dintr-un stativ.

Templul Kotoku-in este locul unde se găseşte Daibutsu, uriaşă reprezentare din bronz a lui Amida-Buddha în poziţie de lotus, datând din 1252, având statut de tezaur naţional. Măsoară 11,3 m înălţime (fără piedestal) şi, până la mijlocul secolului 14, se găsea în interiorul unei săli din lemn care a fost distrusă de două ori de valuri-tsunami, în timpul unor furtuni din 1334, respectiv 1369; nu se ştie de ce sala nu a mai fost reconstruită ulterior.

Altarul Zeniairai Benzaiten presupune parcurgerea unui traseu destul de obositor, reprezentat de un urcuş pe munte, însă efortul este răsplătit pe măsură...

Aşezat într-un soi de pâlnie în munte prelungită lateral cu o mică peşteră, micul templu şintoist celebrează şi divinitatea feminină budistă Benzaiten, aducătoare de noroc (confirmând parcă amestecul nipon al celor două religii budistă şi şintoistă!), având o poveste particulară – pe teritoriul său trece un pârâiaş şi se spune că, dacă cheltuieşti bani pe care i-ai spălat în apă acestuia, banii se vor întoarce înmulţiţi la tine; lesne de imaginat ce entuziasm este acolo în rândul vizitatorilor!! Se pun banii – inclusiv de hârtie (dacă vrei mai mulţi!) – într-un coşuleţ din bambus, se toarnă apă peste ei cu un vas similar celor folosite pentru a te spăla pe mâini la intrarea în templele şi altarele nipone.

Eu am aflat semnificaţia abia după ce am ieşit din templu, citind un panou de care m-am apropiat ca să identific un alt traseu spre oraş şi, deşi am spălat nişte monede (mi-am zis să respect obiceiul locului!), le-am aruncat în apa ce curge prin faţa altarului din grotă, unde văzusem că sunt o mulţime de monede... Aşa încât nu ştiu dacă se vor mai înmulţi în buzunarul meu!!

Se poate coborî spre oraş prin parcul Genjiyama, trecând astfel printr-o zonă rezidenţială – casele nu sunt mai mari şi nici nu au grădini mai întinse, însă se vede că sunt doar locuinţe şi este o linişte atât de desăvârşită, încât nu se aud decât sunetele naturii.


Templul Tsurugaoka Hachimangu a fost ridicat în 1063 şi este considerat cel mai important loc de cult din Kamakura, fiind dedicat zeului Hachiman, cu acces pe sub o uriaşă poarta a Torii roşie, situată la capătul străzii pietonale Dankazura (porneşte din spatele gării şi este străjuită de cireşi).

La baza scării ce duce spre sala principală, până în 2010, se afla un imens arbore de Gingko biloba, unde, în 1219, a fost asasinat fiul samuraiului Yoritomo Minamoto; arborele a îngheţat în iarna lui 2010, însă de la baza trunchiului uscat şi retezat au apărut câţiva lăstari spre marea bucurie a comunităţii...


Templul Kencho-ji a fost fondat de un călugăr chinez, Rankei Doryu (a fost primul călugar zen ce a primit titlul de maestru al învăţăturii în istoria Japoniei) în 1253, fiind cel mai vechi şi cel mai important templu al cultului budist Zen de pe teritoriul Japoniei.

Este amplasat într-o vale ce urcă într-o pantă lejeră pe trei direcţii, fiind încadrată de creste muntoase acoperite de pădure – spre sud-est sunt păduri de bambus, iar spre nord şi spre vest sunt păduri de conifere (cei mai mulţi arbori sunt pini negri japonezi).


Iniţial, pe teritoriul templului au existat şapte săli principale şi 49 de clădiri mai mici, majoritatea pierind în incendii de-a lungul secolelor 14 şi 15. Clădirile actuale (8 săli principale şi 10 clădiri ce aparţin mănăstirii care nu este deschisă publicului) datează din secolul 17. Dintre acestea, poarta principală Sanmon (dacă treci prin interiorul ei, se spune că te eliberezi de toate ambiţiile deşarte şi obsesiile care te macină!) şi uriaşul clopot de bronz (Bonsho) turnat la 1255 şi pe care există o inscripţie realizată de călugărul fondator al templului, aflat imediat pe dreapta după ce treci de poartă Sanmon, aparţin patrimoniului naţional.

Dincolo de poarta Sanmon, pe axul central al templului şi în faţa sălii Butsuden este un mic spaţiu pe care cresc mai multe exemplare de ienupăr chinezesc (Juniperus chinensis), între care unul are vârsta de circa 765 de ani (provine dintr-o sămânţă adusă din China de călugărul Rankei Doryu), măsurând 13 m în înălţime şi are un diametru de 6,5 m, fiind cât se poate de sănătos şi verde...

Sala Butsuden (în care se află o statuie a lui Jiso Bosatsu) şi poarta Karamon – lăcuită şi decorată cu auriu – au aparţinut, iniţial, mausoleului familiei shogunului, din cadrul templului Zojo-ji din Tokyo, fiind mutate la Kamakura în 1647. Sala Hatto (adăposteşte o statuie a zeiţei Kanon şi are un dragon pictat pe tavan) este cel mai mare templu din lemn din estul Japoniei, pe tavanul său fiind realizată o pictură pentru a celebra 250 de ani de existenţa a templui. În spatele sălii principale Hojo (se vizitează doar parţial!), care a fost mutată aici din Kyoto, numidu-se şi sala Regelui-dragon, se afla o veche gradină Zen, realizată de mastrul Muso Kokushi. O parte a heleşteului are o formă ce aduce a inimă.

 

Tot spaţiul destinat rugăciunii este acoperit cu tatami în această sală. Urcând circa 20’, dincolo de grădină Zen, se poate ajunge la altarul Hansobo, de unde, în zilele senine, poate fi văzut Muntele Fuji (din păcate, nu a fost cazul).

andra_2011

Vizualizari: 157
Titlu: VII. Temple şintoiste şi budiste nipone (partea I) : Templele din Tokyo şi Kamakura
Categorie: Japonia şi Coreea – însemnări de călătorie: august - septembrie 2014
postat pe 27 July 2015 22:03:00 de




sus - la inceputul paginii Pagina principala cu articole




Va recomandam

Asicamp Blogul lui Atanase





| v5.2

© Copyright 2010-2017 a-queens.ro · Toate drepturile rezervate.
Navigand pe acest website presupune ca sunteti de acord cu: Termeni si conditii de utilizare.

Google

Prima pagina prima pagina Trauceri traduceri Recenzii filmse si seriale asiatice subtitrate recenzii Despre noi despre noi Contact contact