Templul budist Zen Rikuon-ji sau Kinkaku-ji, a cărui sală centrală este renumitul Pavilion de Aur (Kinkaku, de unde şi numele turistic al templului) îşi are originile în 1397, când shogunul Ashigawa Yoshimitsu a ridicat o vilă numită Kitayama, dorind să creeze o imagine a lumii curate locuită de Buddha, iar după moartea sa, conform propriei dorinţe, perimetrul a fost transformat în templu.

Pavilionul central este amenajat pe o insulă şi are trei nivele, fiecare reprezentând un stil diferit – parterul este în stil japonez shinden, preferat de aristocraţie în secolul  11, al doilea este în stilul preferat de către samurai, iar ultimul în stilul chinezesc zenshu-butsuden;  în vârf, stlizată şi parcă plutind în aer, este silueta unei păsări phoenix. Cele două niveluri superioare sunt acoperite cu foiţe de aur şi lăcuite în tehnica maki-e. Ceea ce vedem astăzi nu este clădirea originală datând din secolul 14, ci o replică identică, realizată după incendierea sa de un călugăr nebun în 1950, eveniment care l-a inspirat pe Yukio Mishima să scrie Templul de aur. Pavilionul nu este deschis pentru public şi arată minunat, indiferent din ce unghi îl priveşti...

Grădina imensă a templului – sigur, elementul central îl reprezintă lacul cu numeroase insule de dimensiuni mai mari sau mai mici, înconjurând pavilionul Kinkaku - oferă mai multe repere frumoase pentru vizitatori, dar asigură şi o deplină intimitate călugărilor care vieţuiesc aici, având o suprafaţă suficient de mare, dar şi o vegetaţie ce poate deveni foarte deasă, precum şi sectoare de pante complet inaccesibile celor veniţi doar pentru o vizită scurtă.

De lângă micuţa casă de ceai Sekka-tei priveliştea către pavilionul central este remarcabil de frumoasă.

La circa 2 km spre sud-vest  se află templul Ryoan-ji, ridicat în 1450 de către Hosokawa Katsumoto ca loc de iniţiere în cultul budist Zen. Distrus în urma unui incendiu, a fost reconstruit în anul 1499. Pe piatra bazinului pentru spălat înainte de a pătrunde în incinta sacră pentru rugăciune, este scris „Învăţ doar să fiu mulţumit”, idee ce reprezintă una dintre valorile spirituale ale cultului Zen – cel care se mulţumeşte cu ceea ce are este bogat spiritual şi împlinit, în timp ce aceia care nu învaţa să fie mulţumiţi sunt săraci spiritual, fiiind veşnic nemulţumiţi, indiferent cât de mare este agoniseala materială pe care ajung să o posede.
Din grădina uriaşă amenajata în jurul templului nu lipseşte lacul (Kyoyochi), având două surse de apă care îl alimentează, fiind presărat cu numeroase insule, podeţe, pagode şi mici altare, iar printre arborii de vârste impresionante sunt împrăştiate şi nenumărate pietre cu forme dintre cele mai variate, ca şi dimensiunile lor, unele fiind complet acoperite de muşchi şi chiar de feriguţe...

Pavilionul central este împărţit în mai multe încăperi, pereţii despărţitori şi uşile glisante din hârtie specială având picturi ce reprezintă peisaje montane, dar şi ramuri înflorite stilizate; podelele sunt acoperite de tatami împletiţi din paie de orez şi este permis accesul vizitatorilor în interior.

Adăposteşte şi cea mai faimoasă gradină Zen din lume  – amenajată în faţa pavilionului central, este dreptunghiulară, micuţă (25/10 m) şi nu are nici un arbore, ci doar un şir de 15 pietre (însă din orice punct le priveşti, vezi doar 13!), sugerând insulele ridicate la suprafaţa oceanului sub forma unui dragon liniştit. Se spune că a fost creată de un călugăr, Tokuhu Zenketsu, în jurul anului 1500.

Templul Kiyomizu-dera, supranumit templul apei pure, este considerat cel mai sacru loc din Kyoto şi a fost fondat în 780, în perimetrul împădurit din jurul cascadei Odawa, fiind declarat comoară naţională. Este dedicat zeităţii Kanon şi adăposteşte o statuie a zeiţei cu 11 chipuri. Este un loc frecventat de foarte mulţi pelerini, deoarece se crede că toate rugăciunile şi dorinţele rostite aici se vor împlini cu siguranţă.

De altfel, după ce am urcat scările ce duc spre poarta principală, văzând un şir de oameni la o intrare într-un pavilion, am urcat cele câteva trepte, mânată de curiozitate. În timp ce citeam pe un pliant plastifiat povestea în limba engleză, paznicul s-a apropiat şi mi-a spus că trebuie neapărat să pun mâna pe piatra ce simbolizează abdomenul mamei lui Buddha şi să îmi pun o dorinţă, iar aceasta se va împlini în curând. Amuzată de fervoarea celor care se grăbeau să intre, mi-am spus „hai să o fac”, iar el m-a atenţionat că trebuie să mă ţin foarte bine, tot timpul, de o balustradă de pe partea stângă a drumului. Ei bine, nu ştiu câte dorinţe rostite cu mâna pe piatră se împlinesc, dar este o aventură care nu trebuie ratată – de fapt este o piatră uriaşă, plată şi circulară, purtând o inscripţie pe ea şi care este fixată pe un mecanism rotitor.

Drumul până la altarul unde se află piatra este parcurs într-un întuneric desăvârşit – întâi, se coboară câteva trepte, obscuritatea devenind completă, aşa încât nu vezi absolut nimic, iar când se termină treptele, în faţa ta este un perete de lemn – ajunsă acolo, nu ştiam ce să mai fac... Noroc de doi tineri ce mergeau în spatele meu care mi-au spus să mă las condusă de balustradă! Numai că aceasta s-a transformat într-un şir de sfere din lemn, înşirate pe o sfoară... Am mers pe bâjbâite – ca să fiu sigură că nu dau cu capul de ceva, am ţinut mâna dreaptă întinsă în fata tot timpul, minunându-mă că ochii nu se adaptează nici măcar parţial la întunericul desăvârşit din jur. Când credeam că nu se mai termină drumul, a apărut brusc un spot de lumină care este proiectat în mijlocul pietrei ce seamănă cu un disc. Am pus mâna, simţindu-i netezimea şi mi-am pus dorinţa, după care mi-am continuat traseul prin întuneric; din fericire, când au început treptele, a apărut şi o geană de lumină din exterior.

O parte dintre pavilioane erau supuse unui proces de restaurare programat să acopere, gradual, tot perimetrul templului. Din fericire, sala principală încă nu era inclusă în program!
Sunt mai multe altare cu clopoţei de care sunt agăţate nişte fâşii de hârtie cu înscrisuri – clinchetul lor este deosebit de melodios şi plăcut, iar în faţa intrării în sala principală, în mijlocul altarului cu clopoţei, este un soi de masă pe care sunt fixate nişte greutăţi – două sub formă de cadru metalic paralelipipedic, legate între ele printr-un lanţ, iar una sub forma unui sceptru, care „trece” prin masa (este un orificiu prin care este „înfipt”). Toţi cei care intră în pavilionul central, încearcă să ridice greutăţile – numai unii dintre bărbaţii pe care i-am urmărit au putut ridica sceptrul; eu, nici măcar nu l-am putut clinti şi m-am mulţumit să ridic una dintre greutăţile mici!

Sala principală (construită în 1633) este ridicată pe un perete abrupt, sprijinită pe 139 de stâlpi de lemn şi oferă o imagine panoramică spectaculoasă asupra oraşului Kyoto şi a împrejurimilor sale muntoase. Cascada Otowa este considerată purificatoare  - apele sale sunt adunate şi deschise într-un fel de balcon, în trei izvoare: să bei dintr-unul aduce sănătate, din al doilea - noroc la examene şi în viaţa profesională, iar din al treilea - noroc în dragoste, însă se spune că eşti lacom dacă vrei să bei din toate!

În spatele pavilionului principal se găseşte altarul Jishu (dedicat zeiţei iubirii) - în faţa sa există două pietre plasate la 18 m distanţă una de alta: vei avea noroc să găseşti iubirea, dacă ajungi de la una la cealaltă cu ochii închişi. Asta nu am mai făcut-o, fiindu-mi suficientă experienţa cu piatra din întuneric... În perimetrul templului sunt mai multe pagode, între care Koyasu (cu trei etaje şi cea mai izolată de restul templului) este vizitată de femeile însărcinate ca să aibă o naştere uşoară.

Templul Kodai-ji, fondat în 1606, este un templu budist Zen creat în memoria lui Toyotomi Hideyoshi (cel care a unificat Japonia, învingând pe toţi lorzii daimyo care i se opuneau, iar după moartea sa, puterea a fost preluată de către aliatul sau Ieyasu Togukawa, a cărui familie a avut cel mai lung shogunat din istoria Japoniei). De proiect s-a ocupat soţia lui Hideyoshi, Nene, cu suportul financiar al shogunului Togukawa, iar urnele mortuare ale celor doi soţi sunt depuse în templu. La pavilionul Kaisando se poate ajunge pe un pod acoperit, dar şi prin grădină. (Poza 11 si 12)

Clădirile templului se găsesc într-o excelentă stare de conservare, fiind împodobite cu picturi aparţinând şcolilor Kano şi Tosa, obiecte din lemn lăcuit şi aurit, mai multe altare, inclusiv unul în care apar două sculpturi reprezentându-i pe soţii Hideyoshi. De asemeni, grădinile sale Zen sunt deosebite (cea mai mare este lângă pavilionul principal), dar foarte frumoasă  este şi Tushiyama, amenajată de peisagistul Kobo Ensyu combinând arbori (pini şi arţari) cu mici insule artificiale şi numeroase pietre în jurul unui heleşteu.

Sunt şi două case de ceai (Kasa-tei şi Shigure-tei), conectate între ele printr-un culoar şi amenajate de maestrul de ceai Sen no Rikyu, precum şi alte două mai mici – Iho-an şi Onigagawara-seki. Una dintre atracţii este şi poteca ce străbate o pădure matură de bambus, la baza căreia sunt doi dragoni – de fapt, doar partea anterioară a corpului, ca şi când tocmai ar ieşi din nisip...

Muzeul templului Kodai-ji este o colecţie reprezentativă pentru cultura perioadei Momoyama, între care mai multe piese, lucrate în tehnica kodai-ji maki-e de lăcuire a lemnului , combină metalul cu lacul negru, decoraţiunile cele mai frecvenţe fiind diverse frunze în colorit de toamnă, dar şi crizantemele. De asemeni, sunt expuse mai multe picturi japoneze, caligrafii, dar şi câteva scrisori cu valoare de documente istorice din secolul 16.

În apropiere se află altarul pentru soldatul necunoscut Ryozen Kwannon, unde, când plăteşti biletul de intrare, primeşti şi un beţişor parfumat (lung şi chiar grosuţ!), pe care doamna de la ghişeu îl şi aprinde la unul dintre capete, rugându-te să îl aşezi în arzătorul din faţa altarului principal, în memoria soldaţilor necunoscuţi.

Este ridicat în 1955 şi dedicat memoriei tuturor soldaţilor străini ce au murit în timpul celui de-al doilea război mondial pe teritoriul japonez, inclusiv pe teritoriile ocupate de japonezi în acea perioadă. Ansamblul este dominat de uriaşa statuie a zeiţei compasiunii Kwannon (are o înălţime de 24 m), în poziţie lotus, profilată pe muntele împădurit din spate. Când ştii cât de dur a fost comportamentul japonezilor în teritoriile ocupate şi ce tratament au avut prizonierii pe durata războiului, înţelegi chiar şi dimensiunea statuii ce domina peisajul... În zonă se află şi pagoda Yasaka, care are o înălţime de 39 m (domina peisajul!) şi cinci etaje; a fost ridicată în anul 1440 pe teritoriul templului Hokanji, care a dispărut.

Templul Ginkaku-ji (Templul de argint) se află la unul dintre cele două capete ale  Cărării filosofiei, pe care am străbătut-o de la nord spre sud. Se presupune că numele templului se referă la răsfrângerea luminii lunii de către lemnul lăcuit al pavilioanelor.

Templul a fost ridicat ca reşedinţă pentru retragerea sa de către shogunul Ashikaha Yoshimasa în 1482, fiind transformat în templu budist Zen după moartea sa, survenită în 1490. Majoritatea pavilioanelor nu sunt deschise pentru public, câteva fiind declarate comori naţionale în ansamblul lor (Kanon, Togudo şi Hondo), datând din secolul 15. Cel mai important (deşi nu este pavilionul principal!) este Kanon (Ginkanku) având două niveluri: parterul este în stil japonez shoin, iar cel superior în stil chinezesc, în vârf având o pasăre phoenix.  Pavilionul Togudo are un singur nivel, fiind construit în stil japonez shoin şi este cea mai veche construcţie existentă în acest stil, cu acoperişul din lemn de cedru (folosind aceeaşi tehnică văzută la Palatul Imperial); picturile interioare aparţin lui Tomioka Tessai (secolul 19), iar aici se află şi cea mai veche cameră pentru servit ceaiul din Japonia (1482). Pavilionul principal Hondo are picturi interioare realizate de către pictori japonezi renumiţi din secolul 18: Ike-no Taiga şi Yosa Buşon.

Grădinile sunt absolut splendide, începând cu cele două care se află în imediata vecinătate a pavilionului Kanon: una, amenajată pe heleşteul din fata pavilionului, cealaltă, gradina zen Marea de nisip argintiu, începe în colţul nordic al pavilionului, cu o reprezentare stilizată a muntelui Fuji şi se întinde în tot spaţiul de până la pavilionul Hondo.

De asemeni, Grădină de muşchi  începe lângă pavilionul Togudo, combinând heleşteele cu mici pâraie, podurile şi micile insule artificiale, nelipsitele pietre de forme şi mărimi diferite, respectiv asocierile de foioase şi pini, iar solul este acoperit cu mai multe specii de muşchi, ceea ce creează un efect vizual neobişnuit, dar foarte plăcut – simţi nevoia să îl atingi...

Traseul de vizitare urcă un pic, ajungând într-un punct de unde priveliştea asupra oraşului, pavilioanelor şi grădinii zen este magnifică - oare cum o fi la vremea când toamna îngălbeneşte şi înroşeşte frunzele?

andra_2011