Continuitatea este forţa noastră interioară!

Japonia şi Coreea de Sud – însemnări de călătorie: august - septembrie 2014


Alte temple impresionate şi alte grădini ce taie respiraţia ne asteaptă în vizitele descrise de neobosita noastră călătoare în această parte a jurnalului.



IX. Temple sintoiste si budiste nipone - Templele din Kyoto (partea II)

Recomanda aceasta pagina pe:


Fii alaturi de noi!

Urmareste-ne pe Facebook Urmareste-ne pe Google+

Templul Eikan-do, numit iniţial Zenrin-ji, a fost fondat în 856, dar majoritatea clădirilor datează din secolul 15, fiind reconstruite după un incendiu de mare amploare care a mistuit mai multe temple din estul Kyoto-ului.

În sala principală Amida-do, se află o statuie a lui Amida-Buddha privind peste umăr - legenda spune că în secolul 11, într-o seară la vremea asfinţitului, în timp ce călugărul Eikan se plimba meditând pe lângă pavilion, Buddha ar fi coborât de pe soclu şi ar fi început să se plimbe făcându-i semn călugărului să îl însoţească; şi cum acesta rămăsese împietrit de uimire, Buddha ar fi întors capul şi i s-ar fi adresat călugărului, şoptindu-i „Eikan, vino cu mine!”, iar el l-ar fi rugat pe Buddha să păstreze această postură când se va întoarce pe soclu, ca o dovadă pentru ceilalţi ca el a avut parte de binecuvântata întâlnire cu Buddha . Călugărul Eikan a căpătat o mare popularitate deoarece a ajutat foarte mulţi săraci, astfel încât numele sau a fost asociat, definitiv, cu templul.

Trecând printr-un culoar acoperit, se ajunge la scările ce duc până la micuţa pagodă Taho-to (cu două etaje), ce oferă o panoramă frumoasă asupra oraşului. În apropierea pavilionului principal, răspândite prin grădină, se afla mai multe altare mici, dar şi o pagodă zveltă din piatră.

Foarte frumoasă este şi grădina Hojo-jo, unde am văzut primele semne evidente că vara era pe sfârşite, în ciuda căldurii omniprezente: frunzele mărunte ale arţarilor japonezi prinseseră nuanţe roşii-ruginii pe margini...

Templul Nanzen-ji a fost construit ca reşedinţă a împăratului Kameyama (1264), devenind lăcaş de cult în 1293, ca templu budist Zen, cult al cărui fervent practicant era şi împăratul.

Majoritatea clădirilor actuale datează din secolul 17, fiind refăcute, după ce fuseseră mistuite de un incendiu, de către mama shogunului Tsunayoshi Togukawa. Este amplasat într-o pădure de pin, cu o panoramă superbă asupra oraşului, dincolo de uriaşa poartă neagră Sanmon (ridicată în 1628, de shogunul Togugawa pentru a cinsti memoria soldaţilor pieriţi în bătălia pentru cucerirea regiunii Osaka) şi cu mai multe pavilioane dintre care, ca peste tot în templele încă funcţionale, unele nu pot fi vizitate. Fără să îmi dau seama, am intrat pe o poartă secundară (însă nu se percepe taxa de vizitare, aşa încât nu am comis o infracţiune...), pomenindu-mă lângă pavilionul principal (Hojo) şi de acolo am mers către poarta Sanmon. În interiorul pavilioanelor, picturile realizate pe panourile uşilor glisante din pavilioane aparţin şcolii Kano.


Ulterior am ajuns în perimetrul apeductului ridicat la sfârşitul secolului 19, dincolo de care se află pavilioanele Nanzenin, unde este şi mausoleul împăratului (o parte din cenuşa sa este îngropată într-un colţ al grădinii, iar o statuie din lemn ce-l înfăţişează se afla în altar).

O parte dintre grădinile palatului imperial a fost conservată, fiind cosiderată un model peisagistic pentru sfârşitul perioadei Kamakura, cu numeroase heleştee largi, poduri şi arbori, dar şi cu mici altare şintoiste.  Grădina Konchi-in, aflată în vecinătatea apeductului, este considerată o capodoperă – în capătul dinspre versantul muntos, dincolo de o mică poartă torii roşie, un pârâiaş formează o cascadă considerată sacră, iar pietrele înşirate de aici spre insula de pe heleşteu sugerează un dragon.


Altarul Yasaka-jinja este numit şi Altarul Gion, având o existenţă de aproape 1400 de ani şi este unul dintre cele mai populare din oraş, fiind situat în imediata vecinătate a templului Chion-in, într-un parc. În faţa altarului principal – sunt mai multe altare mici – este un pavilion deschis, în interiorul căruia există o scenă pe care se desfăşoară spectacole de teatru şi dans tradiţional; de jur împrejur, inclusiv pe toate porţile torii, sunt prinse lanterne care sunt aprinse seara.

Templul Chion-in aparţine cultului budist Jodo Shu, fiind fondat la 1170 şi a fost ales de către shogunul Ieyasu Togukawa ca templu al familiei sale. Are cea mai mare poartă Sanmon din lemn din Japonia - 24 m înălţime şi o deschidere laterală de aproape 50 m - ridicată în 1621, de către al doilea shogun din clanul Togukawa, fiind de culoare neagră cu decoraţiuni mici, albe.

Este imposibil să nu o remarci atunci când treci pe stradă, pe lângă ea... De asemeni, aici se afla şi cel mai mare clopot dintr-un templu nipon: înălţimea este de 3,3 m, diametrul de 2,8 m şi cântăreşte 81,5 tone, fiind turnat în 1636; 17 călugări mânuiesc grinda cu care se bate în el în timpul sărbătorilor (17 aprilie şi Anul Nou).


În sala principală Miedo, altarul este din aur (din păcate, ştiam deja că este închisă pentru renovare până în 2019), iar pe colina din nord-est se află poarta Karamon şi mormântul fondatorului templului, Honen (în pavilionul Seishido, care datează din 1530). Grădinile acoperă o suprafaţă totală de 30.000 m2 şi sunt împărţite în mai multe sectoare, fiind reprezentative pentru perioada Meiji.

Altarul şi grădina Heian-jingu se află dincolo de o uriaşă poartă Torii roşie şi reproduce – la scară mai mică - palatul imperial din timpul epocii Heian (secolele 8 - 12), fiind ridicat în 1895 pentru a celebra 1.100 de ani de la fondarea oraşului Heian, devenit Kyoto.

Este dedicat memoriei primului şi ultimului împărat ce au condus Japonia din Kyoto, respectiv Kammu (737 - 806) şi Komei (1831 - 1867). În spatele clădirilor, perimetrul altarului este, practic, înconjurat de o grădină ce arată bine în toate anotimpurile, valorificând canalul Biwa ca sursa de apă. Este amenajată sub forma unor sectoare cu aranjamente diferite, străbătute de un drum pietruit  ce merge ba în lungul unui pârâiaş, ba se desface în două ramuri ce ocolesc câte un mic heleşteu, ba se adună din nou şi trece peste câte un pod. Ultimul sector este reprezentat de două heleştee de dimensiuni mai mari - pe unul, se află un pod din pietre , Dragonul liniştit, iar celălalt este traversat de un lung pod acoperit.


Templul budist Daigo-ji, situat în suburbiile din sud-estul Kyoto-ului şi având statut de sit UNESCO, a fost fondat în anul 874, când au fost sculptate statuile Juntei şi Nyoirin, muntele Daigo fiind considerat munte sacru în tradiţia japoneză. Cu sprijinul a trei împăraţi practicanţi budişti – Daigo, Suzaku şi Murakami, au fost construite pavilioanele complexului acoperind, practic, întregul versant al muntelui, de la baza până în vârful său, lângă izvoarele râului Daigo.

De la poarta din stradă până la poarta principală de intrare în sectorul de sus al templului (are două sectoare, la altitudini diferite), aleea este mărginită de cireşi masivi, cu ramurile foarte dezvolate în plan lateral – zici că au plete curgătoare – şi care trebuie să fie o minunăţie la vremea înfloririi. După ce treci de poartă şi intri în perimetrul de sus al templului, aleea destul de lungă ce duce spre pavilioane este mărginită de arţari japonezi cu frunze mărunte şi este croită într-o pădure seculară de pini negri, înalţi, astfel încât efectul coloristic dat de combinaţia roşu, ruginiu şi verde, atunci când toamna devine cel mai destoinic pictor al frunzelor, trebuie să fie o altă minunăţie...


În sectorul de jos, care cuprinde Sanboin, ridicat în 1115 şi reconstruit în 1598 de Toyotomi Hideyoshi (care a proiectat şi planul grădinii), nu am putut face fotografii decât în curtea exterioară – unde sunt nişte cireşi şi un pâlc de pini cu vârste venerabile, umbrind mai mult de jumătate din perimetru - înainte de a intra în templul propriu-zis. A fost cel mai grozav loc pe care l-am văzut în Japonia, un loc din care nu voiam să mai plec şi unde aş reveni oricând fără să stau pe gânduri!!!

În sălile sale am admirat picturi fabuloase, realizate pe mătase şi pe hârtie (cele din urmă, pe uşile glisante şi pereţii despărţitori dintre încăperile pavilioanelor), în faţa cărora mi-am pierdut cuvintele – de la pavilionul de intrare, decorat cu splendide peisaje cu cireşi înfloriţi şi până la Omote-shoin (comoară naţională prin decoraţiunile sale cu picturi reprezentând  sălcii de-a lungul anotimpurilor, peisaje muntoase, dar şi animale – păuni şi cicade). Când am ieşit în curtea interioară, am avut sentimentul că sunt în Rai - cea mai grozavă gradină japoneză care poate fi imaginată... M-am sprijinit de un stâlp, acoperindu-mi gura, fără ca măcar să îmi dau seama, privind minute în şir. M-am plimbat în lungul celor două culoare din lemn, fără să mă satur să privesc fiecare detaliu din orice colţişor al grădinii şi armonia întregului.  Grădina este amenajata în jurul unui heleşteu în care în fundal, sub munte, se prăbuşesc apele a doua cascade. Pe suprafaţa apei au fost create mai multe insule artificiale, pe cea mai mare crescând un pin pitic şi contorsionat, de parcă nu ar vrea să piardă contactul cu pământul, deşi tinde să atingă şi înaltul cerului, pin care are vârsta de peste 500 de ani. Sunt patru poduri de dimensiuni mici şi patru mari, dintre care două sunt arcuite şi acoperite în întregime cu muşchi, verdele lor armoninzandu-se perfect cu vegetaţia şi pietrele de pe părţile de uscat pe care le leagă, iar în marginea dinspre pavilionul Omote-shoin este o mică grădină zen.  În plus, aici a fost primul loc de la sosirea mea în Japonia unde sunetele naturale de fond erau dominate de ciripitul păsărilor şi nu de zumzăitul continuu al cicadelor străpuns, când şi când, de croncănitul răguşit al unei ciori, cum deja mă obişnuisem...

Şi poarta Karamon, în stil chinezesc, datând din secolul 16, este remarcabilă prin contrastul dintre coloritul său negru lăcuit şi ornamentaţiile sub formă de crizanteme şi frunze din lemn acoperit cu foiţa de aur (am fotografiat-o din exterior, chiar cu năduf!).

Pe teritoriul sectorului de sus (Shimo-Daigo), deşi templul a trecut prin mai multe incendii, se află cele mai vechi clădiri păstrate pe teritoriul Japoniei, nu doar al Kyoto-ului. Între acestea se află şi cea mai veche pagodă cu cinci niveluri – Goju-no-to - din Japonia, fiind şi cea mai veche construcţie păstrată în Kyoto; a fost construită între 936 – 951 în memoria împăratului Daigo de către fiii săi, împăraţii Suzaku şi Murakami. Are o înălţime de 38 m.


Înainte de a ajunge la pagodă, am urcat treptele pavilionului principal Kondo, care a fost construit în anul 926, dar a ars, fiind reconstruit în 1600. În interior este o statuie a lui Buddha vindecătorul (Yakushinyorai). După ce am trecut de pagodă, am ajuns la micuţul pavilion Futodo, unde, în altar, sunt expuse cinci statui înfăţişând divinităţile Myo-o.


În finalul traseului accesibil vizitatorilor, am ajuns la un alt pavilion mic, Bentendo, dedicat zeiţei cunoaşterii şi artelor (Benzaiten Sarasvari); este amplasat deasupra unui heleşteu pe suprafaţa căruia sunt înşirate numeroase pietre şi peste care trece un pod arcuit, ambele construcţii fiind lăcuite în roşu, pitorescul ansamblului fiind completat de arţarii şi pinii de pe maluri.


O plimbare prin Arashiyama este un reper obligatoriu într-o vizită la Kyoto. Templul Tenryu-ji (numele înseamnă Templul Dragonului Ceresc) este un templu Zen fondat în 1339 în memoria împăratului Go-Daigo (1288 - 1339) şi reconstruit în secolul 19, după ce a ars int-un incendiu. Este sit de patrimoniu UNESCO, în primul rând datorită grădinilor sale (Sogenchi), amenajate înapoia pavilionului principal al templului (Hojo), grădinile fiind cele originale, amenajate de către peisagistul Muso Soseki, în 1345, fiind considerate cea mai importantă operă peisagistică a sa. În faţa pavilionului central este amenajata o grădină zen foarte austeră – dincolo de porţiunea cu pietriş şi nisip, pe margini cresc doar câţiva pini bătrâni. În imediata vecinătate a templului este şi o pădure de bambus, străbătută de o cărare largă, pe o lungime de circa 700 m, un reper căutat de toţi turiştii care ajung aici. La poalele munţilor Arashi curge fluviul Oi, peste care trece podul Togetsukyo  - datează din perioada Heian – secolele 8 – 12 şi a fost restaurat în anii ’30 ai secolului 20. Stând pe pod şi privind apa învolburată a fluviului Oi, am văzut resturi de ramuri şi buturugi, chiar şi câteva fâşii de plastic, dar mi-am dat seama că nicăieri, la malul nici unei ape nu am zărit nici măcar un singur pet, pe întreaga durată a acestei preumblări prin Japonia!

andra_2011

Vizualizari: 173
Titlu: IX. Temple sintoiste si budiste nipone - Templele din Kyoto (partea II)
Categorie: Japonia şi Coreea de Sud – însemnări de călătorie: august - septembrie 2014
postat pe 31 August 2015 23:37:10 de




sus - la inceputul paginii Pagina principala cu articole




Va recomandam

Asicamp Blogul lui Atanase





| v5.2

© Copyright 2010-2017 a-queens.ro · Toate drepturile rezervate.
Navigand pe acest website presupune ca sunteti de acord cu: Termeni si conditii de utilizare.

Google

Prima pagina prima pagina Trauceri traduceri Recenzii filmse si seriale asiatice subtitrate recenzii Despre noi despre noi Contact contact