China este nu numai patria Orașului Interzis, a Marelui Zid și a Marelui Panda, ci și a grădinilor, cele mai vechi dintre cele existente și astăzi având o istorie de aproape 1100 de ani; reprezintă punctul de plecare pentru arta grădinii în spațiul Extremului Orient. De altfel, chiar ideogramele pentru cuvântul grădini sunt, pe jumătate, identice în scrierea japoneză și chineză, iar în coreeană și chineză, substantivul grădină se scrie identic în forma de singular și plural.

Cele mai vechi grădini, despre care s-au păstrat informații scrise pe carapace de broască țestoasă, au fost amenajate în timpul dinastiei Shang (1600 – 1046 î. Cr.), fiind parcuri regale pentru vânătoare (you) sau pentru creșterea plantelor (pu sau yuan). În secolele 4 – 5 d. Cr., grădini de dimensiuni mici apar în preajma templelor budiste, iar în perimetrul locuit, devin o regulă pentru curțile interioare ale caselor celor bogați încă din timpul dinastiei Tang (secolele 7 – 10), fiind amenajate sub numele de grădini ale nemuririi sau grădini ale munților, servind ca loc pentru contemplarea naturii și pentru creația artistică, poeți și pictori fiind invitați să le viziteze în timpul unor festivaluri ale artelor, organizate sub patronajul proprietarilor bogați. În aceste grădini, erau reproduse și combinate elementele reliefului colinar și montan, inclusiv grotele, adeseori labirintice, dar și stâncăriile, cascadele și lacurile din care nu lipseau peștii frumos colorați, pomii și plantele cu flori, arborii cu port pitic si contorsionat, alături de care, din loc în loc, erau ridicate pavilioane elegante și fastuos decorate, purtând nume corelate cu destinațiile lor diferite, unele adăpostind biblioteci private deosebit de valoroase și fiind folosite ca săli de studiu.

Aranjamentul și compoziția grădinii chineze reflectă diversitatea naturii, dar și ritmicitatea transformării acesteia între zi și noapte, chiar de la o oră la alta, dar și de la un anotimp la altul. Fiecare grădină are particularitățile sale deoarece, deși folosește aceleași câteva elemente, modul în care sunt combinate creează o anumită atmosferă, răspunzând resorturilor spirituale ale artistului-grădinar sau ale celui care va folosi, în final, grădina. Trebuie să subliniem faptul că nici măcar cele mai mici grădini chinezești nu se oferă ca întreg privitorului dintr-un singur punct, deplasarea vizitatorului în lungul cărării – sau cărărilor – ce o străbate fiind obligatorie pentru descoperirea fiecărui reper croit de către artistul-grădinar, generând impresii și contraste menite să stimuleze simțurile și perceperea mesajelor subtile, la fel cum fiecare zi aduce cu sine o nouă experiență, iar fiecare pas poate aduce o nouă perspectivă. Rând pe rând, într-o succesiune ce pare haotică prin absența desăvârșită a simetriei, se deschide perspectiva unui vârf de munte, a unei mici pagode sau a unui lac în jurul unei insule, se înalță în fața ochilor un pom inflorit, o potecă din pietre plate ne poartă printr-un câmp cu bujori sau printr-un crâng de bambus ori o galerie-coridor din lemn străbate o mlaștină acoperită de lotuși. Unul dintre cei mai mari artiști-grădinari din timpul dinastiei Ming (1368 - 1644), Ji Cheng, a creat o grădină cu o suprafață de numai un hectar despre care a rămas scris că ”de-a lungul a numai patru sute de pași, poți vedea toate minunile dintr-o provincie”, ideea lui de organizare a unei grădini fiind admirabil enunțată în opera sa Yuanye, cea mai veche monografie dedicată ahitecturii peisagiste din lume (1631): „o grădină este creată de mâna omului, dar trebuie să pară a fi fost creată de Cer”.

Muntele, colina prin excelență, reprezintă simbolul calmului, virtuții și stabilității din natură, simbolizând principiul Yang (pozitiv, vertical, masculin), în vreme ce apa, în special rîul și cascadele, simbolizează mișcarea, efortul și zbuciumul, reprezentând spațiul orizontal și principiul Yin (negativ, orizontal, feminin) – de altfel, ideograma chinezească pentru peisaj se poate traduce prin munți și ape. Mai mult decât atât, oglinda lacului servește drept liant între cer și pământ, oglindind soarele-foc sau luna și norii, reflectând unitatea, aparent paradoxală, a principiilor Yang și Yin ce se cuprind unul pe celălalt în concepția taoistă.

Într-o grădină, muntele poate fi reprezentat sub forma unei grămezi de pietre de dimensiuni și forme diferite, adeseori, colțuroase, scobite și găurite, permițând luminii să creeze un joc subtil de umbre, sau sub forma unor stânci modelate sub forța apei și vîntului.

Spre exemplu, în Grădinile Imperiale (1417, dinastia Ming) care se află pe teritoriul Orașului Interzis, în apropiere de  Palatul Liniștii Terestre (locuit de regină), întinzându-se dincolo de Poarta Liniștii Terestre până la poarta nordică - Poarta Valorilor Spirituale, muntele este reprezentat de o aglomerare de roci cu numeroase găuri și scobituri, în vârful său fiind amplasat un mic pavilion, splendid decorat.

De asemeni, pe teritoriul său, sunt prezente Pagoda imperială, pavilionul Myriad Spring, numeroase pavilioane și temple mici, mai multe pietre cu forme stranii și arbori.

În parcul din jurul Templului Paradisului din Beijing, acoperind o suprafață de 270 de hectare, undeva la mijlocul distanței dintre Sala Rugăciunii pentru Recolte și Altarul Circular, se află Cele 7 Pietre Sfinte, simbolizând cele șapte vârfuri ale Muntelui Sfânt Tai, important loc de cult pentru chinezi, de cel puțin 3.000 de ani, începând din timpul dinastiei Zhou (1.000 î. Cr.), fiind vizitat de cel puțin 72 dintre împărații Chinei.

Dincolo de aspectul spectaculos, formele contorsionate ale pietrelor se bucură de o apreciere specială deoarece sugerează zbuciumul misterios al materiei în diferitele sale forme de devenire și manifestare, simbolizând vremelnicia și perisabilul în ceea ce pare mai trainic deoarece, deși emană forță indestructibilă, rocile pot fi măcinate de apă. Una dintre cele mai valoroase astfel de pietre se păstrează pe teritoriul Palatului de Vară din suburbiile Beijingului, Irisul Albastru din Piatră

(cea mai mare piatră decorativă aflată într-o grădină de pe teritoriul Chinei), fiind expusă în curtea din fața Pavilionului Fericirii și Longevității, între doi bonsai bătrâni (a fost descoperită în timpul dinastiei Ming, la Fangshan, la sud-vest de capitală, de către un oficial - Mi Wanzhong,  care a adus-o în grădina proprietății sale, ulterior, în timpul domniei împăratului Qianlong – dinastia Qing - fiind cumpărată și transportată la Beijing). Totodată, pe teritoriul grădinilor acestui palat, se află și, probabil, cea mai extravagantă și costisitoare casă de ceai construită vreodată – Barca de marmură, bogat decorată, numită de împărăteasa Cixi, Corabia Liniștii și Clarității.

De asemeni, în grădinile chinezești, apar și reprezentările unor animale mitologice, sub forma unor sculpturi în piatră sau lemn: dragonul

-  reprezentându-l pe Împărat, simbol al longevității, spiritul care ordonează lumea și controlează duhurile rele; pasărea phoenix – văzută ca o pasăre roșie, reprezentând-o pe Împărăteasă, este un simbol solar, al vieții și nemuririi, cărăuș al celor opt nemuritori, dar și al sufletelor celor morți, iar perechea de fenicși simbolizează fericirea și armonia perfectă; perechea de lei, protectorii Împăratului și ai lumii - leul își sprijină o labă pe o sferă (reprezentând Pământul, deci, Lumea), iar femela, cu un pui sub labă (deoarece chinezii credeau că leoaica își alăpta puii prin laba piciorului), simbolizând Natura ce susține viața, toți leii fiind reprezentați cu coame ondulate, cârlionțate.

Grota – peștera miniaturizată – simbolizează lumea, ca loc al nașterii și sălaș primar al oamenilor, precum și inițierea, reprezentând calea dinspre întuneric spre lumină, dar și spre miezul înțelegerii și cunoașterii, prin armonia cu propriul-eu și cu universul din jur, fiind privită, în egală măsură, ca inima pământului, dar ca și centrul spiritual al universului. Forma peșterii este o sinteză a Cerului (bolta) și Pământului (fundația dreaptă, care se poate ”pierde” în apele subterane), iar fisurile sau deschiderile din tavanul peșterii au simbolistică dublă, reprezentând comunicarea între două lumi, ochiul cosmic: calea spre revelație (lumina ce pătrunde în adâncurile pământului), dar și drumul pe care pornesc sufletele morților (întoarcerea la starea primordială, pură și nealterată de condiția umană cotidiană), ceea ce explică retragerea șamanilor, dar și a împăraților (în timpuri străvechi) în interiorul acestora.

Adeseori, în grădină, ansamblul muntelui cu grote și tuneluri, cu roci colțuroase și arbori pitici, contorsionați în forme dintre cele mai stranii,  este amplasat pe o insulă și se reflectă în întregime în apele lacului, sugerând insula din jurul muntelui sacru Penglai, în peșterile căruia locuiesc cei opt nemuritori, oamenii ce au atins cea mai înaltă treaptă a spiritualității devenind nemuritori și având puterea de a dărui viață și de a distruge orice formă de manifestare a răului (taoism), eventual, alăturându-i-se lui Buddha (budism) – conform tradiției, această insulă sau un grup de trei, uneori, cinci insule se află în Marea Galbenă, dintre China și Coreea.

Motivul insulei nemuritorilor a fost folosit prima oară în amenajarea unei grădini în timpul împăratului Ying Zheng (dinastia Qin, secolul 3 î. Cr.), în incinta palatului regal, fiind creată grădina Lacului de orhidee, în mijlocul căruia se găsea insula artificială. O reprezentare a acestei insule găsim și în cel mai vechi parc păstrat în Beijing, Parcul Beihai, a cărui amenajare a început în anul 938, în timpul împăratului Huitong, din dinastia Liao. Parcul acoperă o suprafață de 69 ha, întinzându-se în jurul unui lac de dimensiuni mari, pe suprafața căruia, în sectorul nordic, se află o insulă muntoasă (numită și Insula de Jad), în vârful căreia se află Pagoda Albă (cu o înălțime de 35,9 m, ridicată în timpul dinastiei Qing, în 1651) și în apropierea căreia este amenajată o grotă ce adăpostește un templu.

Pe teritoriul său, cresc numeroși arbori seculari, existând o adevarată colecție de statui (Stânca de fier – basorelief reprezentând o himeră, sculptată în rocă vulcanică roșiatică) și alte obiecte decorative (pavilioane, foișoare și poduri, precum și două bacuri din lemn ce fac legătura între maluri și insulă, mai multe stele din piatră și Zidul celor 9 dragoni – având o lungime de 25,52 m și o lățime de 6,96 m, este acoperit și decorat cu figurine din ceramică smălțuită; pe fiecare fațadă, sunt reprezentați câte 9 dragoni de dimensiuni mari, însă, când privești atent, la limita cu acoperișul, sunt o mulțime de dragoni mărunți, iar în decorațiunile pictate, apar alți dragoni mai mari sau mai mici, fiind în total 635 de dragoni). De asemeni, în perimetrul acestui parc, se găsesc mai multe temple (Templul Înțelegerii Fericirii sau Templul Marii Fericiri).

Apa este al doilea element principal în compoziția grădinii chinezești, sursă și cărăuș al vieții, reprezentând visul și spațiul infinit, infinitatea posibilităților de evoluție, dar și a riscurilor asociate, comunicarea și deschiderea. În funcție de dimensiunile disponibile, apa poate fi prezentă sub forma unui lac cu formă neregulată, sugerând infinitul, având sectoare lipsite de vegetație și porțiuni acoperite cu nuferi, dar mai ales cu lotuși; apa apare și sub forma unor canale șerpuitoare ce par pâraie adevărate, strecurându-se printre pietre și vegetație sau alimentând căderi de apă ce pot reda chiar o tumultuoasă cascadă, simbol al transformării necontenite, al dinamismului în opoziție cu imobilitatea muntelui. Pavilioanele sunt ridicate în puncte diferite de-a lungul întinderilor sau cursurilor de apă, permițând vizualizarea din unghiuri diferite, pentru a scoate în evidență fiecare element legat de prezența apei. Luciul de apă liniștit exprimă perfecțiunea principiului universal tao (echilibru, neutralitate, calm și imobilitate), devenind, totodată, oglinda care aduce cerul lângă pământ, unind realul cu irealul. În grădina chinezească, apa este sugerată și prin absența ei – prin albia uscată, nisipul și pietrele rămase în urmă generează ideea rîului ce trecea pe acolo, principiul așa-numitei prezențe a absenței, iluzia prezenței apei devenind evidentă sub lumina lunii pline; în aceste aranjamente își au originile grădinile zen din spațiul nipon.

Poarta are forme particulare, adeseori geometrice, fiind decupată mai ales sub formă de cerc (poarta-lună) sau sub formă de vas – reprezintă locul prin care miracolul poate veni, simbolizând taina cea mai desăvârșită.

Poteca pe care pășește vizitatorul este rareori dreaptă; de regulă, șerpuiește după o linie sinuoasă, aparent pierzându-se de nenumărate ori, astfel încât capătul drumului devine invizibil călătorului, ca și când pașii l-ar purta spre infinit, la fel cum demersul cunoașterii și autocunoașterii este fără sfârșit, plin de neprevăzut și ocolișuri. Remarcabilă este și abundența podurilor, ce leagă maluri și insule sau trec peste un curs de apă, având lungimi și forme dintre cele mai diferite, sugerând parcă diversitatea căilor pe care fiecare om poate ajunge la împlinirea aspirației de comuniune armonioasă cu universul, din care s-a desprins ca individualitate, aparținând totuși întregului.

Andra_2011