1 - Grădinile imperiale nipone se păstrează în perimetrul palatelor imperiale din Kyoto și au fost reconstituite în jurul palatului imperial din Tokyo.

Grădinile exterioare ale Palatului Imperial din Tokyo pot fi privite ca o grădină zen verde, fiind o combinație de peluze cu iarba tunsă foarte scurt și pini seculari, cu forme dintre cele mai răsucite, contorsionate, îndoite și arcuite, dincolo de imaginație, încât ajungi să înțelegi de ce japonezii pot sta minute sau chiar ore în șir, privind apa și arborii. Cea mai mare parte a Grădinilor de Est este reprezentată de un parc destul de auster care se întinde pe teritoriul fostului palat locuit de şogun în perioada Edo; există numeroși arbori de camfor (Cinnamom camphora) cu dimensiuni impresionante, care, probabil, se înălțau acolo și pe vremea Şogunatului, precum și numeroase conifere, dar și câteva exemplare impresionante de magnolie.

După al doilea război mondial, grădina Ninomaru fost restaurată complet, folosind planurile originale ale lui Kobori Enshu, un artist-grădinar ce a trăit la începutul perioadei Edo. Grădina este organizată în jurul unui pârâiaș, ale cărui ape sunt adunate și într-un mic iaz cu mici insule și câteva podețe din lemn ori din piatră, cu pietre de dimensiuni medii așezate din loc în loc şi înconjurate de pietriș mărunt albicios.

Sunt și câteva pâlcuri de bambus, aparținând unor specii cu port diferit. De asemeni, undeva în apropierea zidurilor interioare, panta este acoperită cu șiruri de arbuști de camelii și azalee tunse pentru a avea port pitic, sub formă de valuri.
Grădinile Palatelor Imperiale din Kyoto, printre puținele grădini tradiționale aparținând perioadei Heian care s-au păstrat până azi, sunt accesibile publicului doar parțial, pe un traseu strict, trecând pe marginea vestică a grădinilor Oikeniwa și Gonatei, pentru ultima fiind acoperită doar extremitatea sudică, permiţând vederea asupra panoramei aproape complete a grădinii Sento.

Grădina Oikeniwa este organizată în jurul unui heleșteu întins, cu prelungiri mai înguste și porțiuni mai largi, peste care trec mai multe poduri, cel mai lung fiind podul Keyakibashi, cu insule de dimensiuni diferite și aranjamente cu pietre, mușchi de pământ și arbori pitici, contorsionați. Malul vestic are o porțiune întinsă acoperită cu pietre ovale, aproape identice ca dimensiuni.

Grădina Gonatei prelungește grădinile imperiale, începând din fața palatului Otsunegoten, construit în secolul 16 și ocupat de împărat până la Restaurația Meiji, unde încă se păstrează sabia și sigiliul - simbolurile imperiale.

Grădina Sento de pe teritoriul palatului Omiya (reședința consoartei imperiale Eisho a împăratului Komei, secol 19), este reprezentativă pentru perioada Edo, fiind amenajată de peisagistul Kobori Enshu. Inițial, cele două heleștee erau separate, dar au fost unite printr-un canal, în anul 1747, iar peste acest canal, trece podul Momiji. Pe heleșteul sudic, malul vestic este legat de una dintre insule printr-un pod în zig-zag (Yatsuh), acoperit cu glicină.

Toate potecile sunt acoperite cu pietriș alb, mărunt, iar solul este complet acoperit cu mușchi de pământ, a cărui nuanță verde creează un efect vizual remarcabil atât în raport cu albul cărărilor, cât și cu nuanțele cenușii ale aranjamentelor de stânci sau cu lanternele de piatra, dar și cu vegetația arborescentă sau cu puținele construcții prezente pe teritoriul grădinii. Combinația de plante asigură o priveliște splendidă în tot timpul anului - în prima parte a anului, se succed azaleele și toate florile primăverii, iar luna octombrie îmbracă grădina în nuanțe derivate din galben, arămiu și rosu, pe fundalul coniferelor foarte numeroase și dispersate printre esențele de foioase, creând un ansamblu incitant și armonios prin varietatea contrastelor coloristice adunate într-un spatiu restrîns. O altă particularitate a grădinii este reprezentată de malul vestic al heleșteului sudic, care, până la casa de ceai Seikatei, este acoperit cu pietre de râu ovale cam cât o palmă; au fost folosite 110.000 de pietre, realizând cel mai lung și mai lat brâu de pietre din Japonia, fiecare piatră fiind plătită cu un sho (1,8 kg) de orez.

Casa de ceai Seikatei este situată la capătul sudic al heleșteelor, cu fața și intrarea orientate spre apă; într-una dintre camere, designul decorației este asimetric, ceva atipic pentru obiceiurile perioadei când a fost construită, iar în fața acesteia se întinde o grădină micuță, alternând porțiuni acoperite cu mușchi sau cu pietriș alb și străbătută de o cărăruie din pietre plate, printre arbuștii contorsionați înălțându-se o lanternă de piatră. Cealaltă casă de ceai, Yushintei, este mai micuță şi situată în imediata vecinatate a eleșteului nordic, părând izolată, cumva, de ansamblul acestui palat imperial.

2 - Grădinile shogunilor și ale samurailor
Grădina Hamarikyu din Tokyo este situată chiar pe malul fluviului Sumidava, dar în perioada Edo când a fost amenajată inițial, se afla pe țărmul oceanului, pe terenul pentru vînatoare de rațe al familiei shogunilor Tokugawa – foișoarele de vînatoare, datând din secolul 18, încă există pe malul vestic al heleșteului Shoiri-no-ike, ce are un nivel oscilant, fiind dependent de mareea oceanului Pacific. Aspectul actual al grădinii datează din 1709, ultima reamenajare fiind realizată în timpul celui de-al unsprezecelea shogun, Ienari, iar în perioada Meiji, a fost reședința temporară a familiei imperiale. Cele mai multe clădiri, dar și un număr însemnat de arbori au pierit în timpul marelui cutremur Kanto (1923) și a celui de-al doilea război mondial; imediat dupa război, familia imperială a donat grădina către administrația orasului și, după numai șase luni de restaurare, în aprilie 1946, grădina a fost deschisă permanent pentru public, având statut de patrimoniu cultural național ca grădină reprezentativă pentru sfârșitul perioadei Edo.

La capătul dinspre apă, se află un promontoriul unde shogunul obișnuia să acosteze sau să se îmbarce, când călătorea pe apă. Grădina combină apa (un heleșteu întins și două de dimensiuni mai mici), pietrele (de dimensiuni și forme diferite, plasate în apa, dar și pentru a croi cărări sau pentru a decora micile coline de pe teritoriul grădinii), arborii și podurile.

Nu lipsește nici muntele Fuji, reprezentat printr-o colină înierbată pe care urcă o cărare croită din pietre plate, străjuită într-un sector de pietre cu forme mai ascuțite, grupate după o linie șerpuindă; pe pantele sale, sunt plantați mai mulți arbori – un pin bătrân și contorsionat pare agățat de munte – dar și tufișuri tunse. Cei mai mulți dintre arbori și arbuști au fost directionați ca să capete forme contorsionate, iar lângă intrarea principala, se află un pin negru japonez (Pinus thunbergii) plantat de shogunul Ienobu, având vârsta de peste 300 de ani. Este un arbore impresionant prin portul său larg și masiv, de la distanță sugerând impresia unui pâlc de pini maturi... În apropiere, este „câmpul cu flori”, împărțit într-o grădină de bujori și o grădină unde sunt cultivate flori de sezon.

Dintre poduri, cel mai impresionant este O-tsutai-bashi, construit din lemn de cedru (a fost reparat în 2012); având o lungime de 118 m, leagă insulele Nakajima și Konoji, atât între ele, cât și de malurile heleșteului Shoiri-no-ike. Un sector al podului are aspect de galerie acoperită de glicină.

Toate casele de ceai ridicate în perioada Edo au ars în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind restaurate doar două – Matsu-no (Casa de ceai de sub pini) și Nakajima-no (de pe insula cu același nume, fiind cea mai mare)

În curtea din fața acesteia, este amenajată o mică grădină zen, împrejmuită cu un gard împletit din bambus și combinând pietrișul alb greblat sub formă de valuri, cu câteva pietre reprezentând un ansamblu de trei insule, două pietre plate și un munte acoperit cu mușchi, la baza căruia se află o lanternă de piatră.

Grădina Shukkeien din Hiroshima a fost amenajată la începutul secolului 17, pentru beneficiul lordului daimyo de către un mare maestru de ceai – Ueda Soko. Deși a fost distrusă complet în timpul exploziei nucleare de la 6 august 1945, grădina a fost restaurată conform planurilor originale, în prezent reprezentând unul dintre cele mai frumoase și mai vizitate locuri din Hiroshima.

Central se întinde un heleșteu larg, cu formă neregulată - Takuei, pe care au fost amenajate insule de dimensiuni mai mari sau mai mici, iar în jur au fost create văi și culmi, pe margini fiind ridicate și câteva   construcții (case de ceai, foișoare) – chiar pe malul heleșteului, este Yuyu-tei, ce oferă o panoramă frumoasă asupra ansamblului format de heleșteu cu insulele sale), toată grădina fiind interconectată prin poduri de lungimi și forme diferite. Între altele, pe linia mediană a heleșteului, în dreptul casei de ceai Seifukan, se află podul arcuit Koko, iar undeva lateral, mai ascuns în vegetație, este podul Chozen.

3 - Grădinile altarelor șintoiste
Respectul de care s-a bucurat familia imperială în rândul poporului nipon este ilustrat și de crearea Parcului Yoyogi (cel mai mare parc din Tokyo), prin donarea și plantarea a circa 100.000 de arbori de pe tot cuprinsul Japoniei, existând și câteva specii exotice, în jurul altarului șintoist ridicat între 1915 – 1920, pentru a cinsti memoria Împăratului Meiji și a împărătesei sale, Shoken, cei care au adus Țara Soarelui-Răsare din Evul mediu direct în perioada modernă. După aproape 90 de ani de la plantarea arborilor, alături de cei pre-existenți în acest perimetru, astăzi parcul arată ca o pădure naturală, mai ales că, în afara aleilor care sunt păstrate foarte curate (frunzele căzute sunt adunate de către călugări de câteva ori pe zi!), în parc nu se intervine deloc.
În apropierea altarului șintoist, în fața căruia se înalță câțiva arbori impresionanți prin dimensiuni și port, se află și Grădina Interioară, acoperind 60 ha și datând din secolul 19, fiind amenajată dupa planuri realizate chiar de către împăratul Meiji pentru împărăteasa Shoken, ca loc de relaxare și contemplare a naturii.

Deasupra unui mic heleșteu, pe care cresc nuferi, se află o casă de ceai, iar în zona mlăștinoasă formată de pârâiașul ce formează heleșteul, se întinde grădina cu stânjenei, florile preferate ale împărătesei – se spune că sunt 1.500 de fire, reprezentând 150 de varietăți.

La capătul acestui sector, se găsește fântâna Kyomasa, săpată de lordul Kyomasa Kato, în perioada Edo (nu a secat niciodată, iar calitatea apei este deosebită), iar spre ieșirea nordică din grădină, se află grădina cu azalee. Undeva spre partea sudică a grădinii, este sectorul cu liliac.

Altarul și grădina Heian-jingu din Kyoto reproduc – la scară mai mică - palatul imperial din timpul epocii Heian (secolele 8 - 12) ridicat în 1895 pentru a celebra 1.100 de ani de la fondarea orașului Heian, devenit Kyoto, respectiv grădina imperială din aceeași perioadă. Grădina înconjoară clădirile altarului și arată bine în toate anotimpurile, valorificând canalul Biwa ca sursă de apă. Este amenajată sub forma unor sectoare cu aranjamente diferite, străbătute de un drum pietruit  ce merge ba în lungul unui pâraiaș, ba se desface în două ramuri ce ocolesc câte un mic heleșteu, ba se adună din nou și trece peste câte un pod.

Ultimul sector este reprezentat de două heleștee de dimensiuni mai mari - pe unul, este amenajat un pod din pietre late și plate – dragonul liniștit, iar celălalt, este traversat de un lung pod-galerie prevăzut cu bănci pentru odihnă. Pe ambele heleștee, se află numeroase insule de mărimi diferite, cu aranjamente ce combină pietrele și pinii contorsionați.(poua 35)

Andra_2011