Templul Kencho-ji din Kamakura a fost fondat de un călugăr chinez, Rankei Doryu, în 1253, fiind cel mai vechi și cel mai important templu al cultului budist Zen de pe teritoriul Japoniei. Este amplasat într-o vale ce urcă într-o pantă lejeră pe trei direcții, fiind încadrat de creste muntoase acoperite de pădure – spre sud-est sunt păduri de bambus, iar spre nord și spre vest sunt păduri de conifere, predominanți fiind pinii negri japonezi (Pinus thunbergei). Dincolo de poarta principală a templului, Sanmon (conform tradiției budiste zen, dacă treci prin interiorul ei, te eliberezi de toate ambițiile deșarte și obsesiile care te macină), pe axul central al templului și în fața sălii Butsuden este amenajată o mică grădină în jurul mai multor exemplare de ienupăr chinezesc (Juniperus chinensis),

dintre care unul are vârsta de circa 765 de ani (provine dintr-o sămânță adusă din China de călugărul Rankei Doryu), măsurând 13 m în înălțime și are un diametru de 6,5 m, arătând sănătos, trufaș și verde... În spatele sălii principale Hojo, care a fost mutată aici din Kyoto, numidu-se și Sala Regelui-dragon, se află o veche gradină Zen realizată de maestrul Muso Soseki (în secolul 14), pornind de la ideograma chinezească pentru minte.

O parte a heleșteului are formă de inimă, secțiunile acestuia fiind conectate printr-un canal peste care trece un pod arcuit. Grădina este înconjurată de un brâu dublu din pietriș alb și pietre nu prea mari, cu formă regulată, ovoidă, iar pe suprafața apei sunt amenajate mai multe insule mici.

Templul Rikuon-ji sau Kinkaku-ji din Kyoto, a cărui sală centrală este renumitul Pavilion de Aur (Kinkaku, de unde și numele turistic al templului!) își are originile într-o vilă construită în 1397 de către shogunul Ashigawa Yoshimitu, din dorința de a crea o imagine a lumii curate locuită de Buddha; după moartea sa, conform propriei dorințe, vila Kitayama cu grădina din jurul său a fost transformată în templu. Grădina templului, ce pare imensă datorită potecii sinuoase de-a lungul căreia poate fi vizitată, are ca element central lacul cu zece insule de dimensiuni mai mari sau mai mici, înconjurând pavilionul Kinkaku ridicat, la rândul său, pe reprezentarea insulei celor opt nemuritori, iar o suprafață largă de luciu de apă permite reflectarea acestuia în întregime în undele lacului, sugerând conexiunea dintre interior și exterior, ilustrând armonia dintre Ceruri și Pământ.

Cele mai mari insule de pe lac reprezintă o reconstituire a insulelor arhipelagului nipon, iar lateral de pavilion se găsesc câteva pietre mai mari, simbolizând calea spre cunoaștere. Grădina oferă mai multe repere frumoase pentru vizitatori, dar asigură și o deplină intimitate călugărilor care viețuiesc aici, având o suprafață suficient de mare, dar și o vegetație ce poate deveni foarte deasă, precum și sectoare de pantă complet inaccesibile celor veniți doar pentru o vizită scurtă.

De lângă micuța casă de ceai Sekka-tei, situată într-un punct înalt al grădinii, priveliștea către pavilionul Kinkanku este remarcabil de frumoasă. Pavilionul de aur nu este clădirea originală datând din secolul 14, ci o replică identică, realizată după incendierea sa de un călugăr nebun în 1950, eveniment care l-a inspirat pe Yukio Mishima să scrie romanul său Templul de aur. Pavilionul nu este deschis pentru public și arată minunat, indiferent din ce unghi este privit - are trei nivele, fiecare reprezentând un stil diferit – parterul este în stil japonez shinden, preferat de aristocrație în secolului 11, al doile nivel este în stilul preferat de către samurai, iar ultimul, în stilul chinezesc zenshu-butsuden. În vârf, stilizată și parcă plutind în aer, este silueta unei păsări phoenix. Cele două niveluri superioare sunt acoperite cu foiță de aur și lăcuite în tehnica maki-e.

Templul Ryoan-ji din Kyoto a fost ridicat in 1450 de către Hosokawa Katsumoto ca loc de inițiere în cultul budist Zen, fiind distrus în urma unui incendiu și reconstruit în anul 1499. Pe piatra bazinului pentru spălat înainte de a pătrunde în incinta sacră pentru rugăciune este scris „Învăț doar să fiu mulțumit”, idee ce reprezintă una dintre valorile spirituale ale cultului Zen – cel care se mulțumeste cu ceea ce are este bogat spiritual și implinit, în timp ce aceia care nu învață să fie multumiți, sunt săraci spiritual, fiiind veșnic nemultumiți, oricât de mare este agoniseala materială pe care ajung să o posede.  Din grădina uriașă amenajată în jurul templului, având aspect de pădure naturală, nu lipsește lacul (Kyoyochi), având două surse de apă care îl alimentează, fiind presărat cu numeroase insule, podețe, lanterne de piatră, pagode și mici altare, iar printre arborii de vârste impresionante sunt împrăștiate și nenumarate pietre cu forme și dimensiuni dintre cele mai variate, unele fiind complet acoperite de mușchi de pământ și chiar de feriguțe...

Templul Ryoan-ji adăpostește și cea mai faimoasă grădină Zen din lume, destinată meditației și contemplării – amenajată în fața pavilionului central, este dreptunghiulară, micuță (248 m²) și nu are nici un arbore, ci doar cincisprezece pietre, însă, din orice punct sunt privite, pot fi văzute doar treisprezece; pietrele sunt grupate – un grup de cinci, două grupuri de câte trei și două grupuri de câte două - sugerând insulele ridicate la suprafața oceanului, aparent, sub forma unui dragon liniștit. Fiecare grup de pietre este înconjurat de mușchi de pământ, iar grădina este acoperită cu pietriș alb, greblat zilnic de către călugări. Deși se spune că a fost creată de un călugăr, Tokuhu Zenketsu, în jurul anului 1500, este mult mai probabil să fi fost amenajată de mai multe ori (existând informații scrise despre un aranjament cu nouă pietre), forma actuală reprezentând creația artistului-grădinar Akisato Rito, la finalul secolului 18.

Templul Ginkaku-ji (Templul de argint), aflat la capătul nordic al Cărării Filosofiei din sectorul estic al Kyoto-ului, al cărui nume face referire la răsfrângerea luminii lunii de către lemnul lăcuit al pavilioanelor, a fost ridicat, ca reședință pentru retragerea sa, de catre shogunul Ashikaha Yoshimasa în 1482, fiind transformat în templu budist Zen după moartea sa (în 1490).

Grădinile sunt absolut splendide, având mai multe elemente componente. În imediata vecinătate a pavilionului Kanon (Ginkanku, cu două niveluri: parterul în stil japonez shoin, iar cel superior în stil chinezesc, poartă în vârf o pasăre phoenix), sunt amenajate două sectoare de grădină complet diferite: unul tradițional, amenajat în jurul heleșteului din fata pavilionului, celălalt fiind o grădină zen Marea de nisip argintiu.

Începe în colțul nordic al pavilionului, cu o reprezentare stilizată a muntelui Fuji și se întinde în tot spațiul de până la pavilionul principal Hondo. Al treilea sector, Grădina de mușchi  începe lângă pavilionul Togudo, un pavilion cu un singur nivel, care este construit în stil japonez shoin și este cea mai veche construcție niponă în acest stil conservată până azi, acoperișul fiind din lemn de cedru, iar în interiorul său există cea mai veche cameră pentru ceremonia ceaiului din Japonia, datând din 1482.

Acest sector  combină heleșteele cu mici pâraie, podurile și micile insule artificiale, nelipsitele pietre de forme și mărimi diferite, respectiv asocierile de foioase și pini, arbuști și arbori înalți, iar solul este acoperit cu mai multe specii de mușchi, ceea ce creează un efect vizual neobișnuit, dar foarte placut – simţi nevoia să îl atingi... Perimetrul templului este împrejmuit, spre pădurea de pe munte, de un gard împletit din bambus.

Templul Eikan-do, numit inițial Zenrin-ji, a fost fondat în 856, dar majoritatea clădirilor datează din secolul 15, fiind reconstruite după un incendiu de mare amploare care a mistuit mai multe temple din estul Kyoto-ului. În sala principală Amida-do, se află o statuie a lui Amida-Buddha privind peste umăr - legenda spune că, în secolul 11, într-o seară la vremea asfințitului, în timp călugărul Eikan se plimba meditând pe lângă pavilion, Buddha ar fi coborât de pe soclu și ar fi început să se plimbe făcându-i semn călugărului să îl însoțească; și cum acesta rămăsese împietrit de uimire, Buddha ar fi întors capul și i s-ar fi adresat călugărului, șoptindu-i „Eikan, vino cu mine!”, iar el l-ar fi rugat pe Buddha să păstreze această postură cand se va întoarce pe soclu, ca o dovadă pentru ceilalți că el a avut parte de binecuvântata întâlnire cu Buddha (călugărul a căpătat o mare popularitate deoarece a ajutat foarte mulți săraci, astfel încât numele său a fost asociat, definitiv, cu templul).

Un culoar acoperit permite accesul spre scările ce duc până la micuța pagodă Taho-to (cu două etaje), de unde se deschide o panoramă frumoasă asupra orașului. În apropierea pavilionului principal, răspândite prin grădina căptușită cu mușchi de pământ, se află mai multe altare mici, pietre de dimensiuni și forme diferite, lanterne de piatră, dar și o pagodă zveltă din piatră.  Foarte frumoasă este grădina Hojo-jo, mai ales la vremea când frunzele mărunte ale arțarilor japonezi prind nuanțe roșii-ruginii, contrastând cu verdele pinilor și tonurile de gri ale pietrelor, oglindindu-se în apele verzi-cenușii... Sunt prezente insulele artificiale, unele acoperite cu arbori, altele reprezentate de stânci mai mari, colțuroase, așa cum nu lipsesc podurile și nici cascada. Într-un sector, există și o mică grădină zen.

Templul Tenryu-ji (Templul Dragonului Ceresc – în perioada fondării sale, unul dintre cei implicați a visat un dragon zburând pe deasupra fluviului Oi, ce curge în apropiere) este un templu budist Zen situat în centrul suburbiei Arashima a Kyoto-ului. A fost fondat în 1339 pentru a onora memoria împăratului Go-Daigo (1288 - 1339), fiind reconstruit de mai multe ori în urma unor incendii, majoritatea clădirilor actuale datând din secolul 19. Este sit de patrimoniu UNESCO, în primul rând datorită grădinilor sale, amenajate de o parte și de alta a pavilionului principal al templului (Ohojo), care sunt cele originale, amenajate în 1345 de către artistul-grădinar și călugăr zen Muso Soseki (primul lider al comunității de călugări din templu), fiind considerate cea mai importantă operă peisagistică a sa.

În fața pavilionului central (sectorul estic al templului), este amenajată o grădină zen austeră – dincolo de porțiunea cu pietriș și nisip albe, pe margini, cresc doar câțiva pini bătrâni, cu tulpinile și ramurile contorsionate, însă destul de înalți.

În spatele pavilionului (sectorul vestic al templului), este grădina tradițională (Sogenchi), tivită cu o bandă lată de nisip alb, greblat sub forma valurilor și în lungul căreia accesul este posibil doar parcurgând un pod-galerie, cu porțiuni mai largi, ca niște foișoare.

Lacul are formă neregulată, malurile fiind acoperite cu mușchi de pământ după o line neregulată; numeroase pietre sunt fixate pe maluri sau în apă, în grupuri sau izolate, iar arborii predominați sunt foioase, ici-colo ivindu-se câte un pin contorsionat, unul dintre ei fiind atât de înclinat deasupra luciului de apă, încât pare ireal suspendat între două stări de echilibru. La est de podul-galerie, terenul dintre diversele pavilioane mai mici este acoperit cu mușchi de pământ și străbătut de pârâul ce alimentează lacul. Printre arborii scunzi se strecoară poteci croite din pietre plate, trecând pe lângă lanterne de piatră.

În imediata vecinătate a templului este și o pădure de bambus, străbătută de o cărare largă, pe o lungime de circa 700 m, fiind una dintre imaginile-simbol ale Japoniei.

Templul Daigo-ji, situat în suburbiile din sud-estul Kyoto-ului, a fost fondat în anul 874, adăpostind pe teritoriul său cele mai vechi clădiri păstrate pe teritoriul Japoniei, între care și pagoda cu cinci niveluri – Goju-no-to (38 m înălțime, fiind construită între 936 – 951, în memoria împăratului Daigo, de către fiii săi – împărații Suzaku și Murakami).  Clădirile sale sunt grupate în două sectoare, acoperind un versant întreg al muntelui, până la izvoarele rîului Daigo. Aleile de acces sunt străjuite de arbori uriași, a căror priveliște taie respirația în două perioade diferite ale anului – dincolo de poarta de acces în incinta templului, aleea care duce la poarta principală de intrare în sectorul de sus (Shimo-Daigo) al templului este mărginită de cireși masivi, cu ramurile foarte dezvolate în plan lateral, încât par niște plete curgătoare; dincolo de poartă, aleea lungă ce duce la pavilioanele sectorului de sus, este mărginită de arțari japonezi cu frunze mărunte și străbate o pădure seculară de pini japonezi negri, înalți, astfel încât, efectul coloristic dat de combinația rosu - ruginiu - verde atunci când toamna devine cel mai destoinic pictor al frunzelor este minunat.

Tot în acest sector al templului, micul pavilion Bentendo, dedicat zeiței cunoașterii și artelor (Benzaiten Sarasvari), este amplasat deasupra unui heleșteu pe suprafața căruia sunt înșirate numeroase pietre și peste care trece un pod arcuit, ambele construcții fiind lăcuite în roșu, pitorescul ansamblului fiind completat de artarii și pinii de pe maluri.

Sectorul de jos, Sanboin, a fost ridicat în 1115 și reconstruit în 1598 de Toyotomi Hideyoshi (care a proiectat și planul grădinii), având statut de valoare de patrimoniu național (înregistrarea foto sau video sunt strict interzise în toată incinta). Pavilionul principal Omote-shoin se deschide spre cea mai grozavă grădină japoneză care poate fi imaginată, purtându-te instantaneu în Rai... Este grădina unde am simțit că aș prinde, cu drag, rădăcini!!

Peste 700 de pietre au fost folosite în amenajarea acestei grădini ce nu ocupă decât 540 m2. Panorama este accesibilă străbătând două culoare din lemn, oferind privirilor fiecare detaliu din orice coltișor al grădinii și armonia întregului. Este organizată în jurul unui heleșteu în care, în fundal, sub munte, se prăbușesc apele a două cascade. Pe suprafața apei au fost create mai multe insule artificiale, pe cea mai mare crescând un pin pitic și contorsionat de parcă nu ar vrea să piardă contactul cu pământul, deși tinde să atingă și înaltul cerului, pin care are vârsta de peste 500 de ani. Sunt patru poduri de dimensiuni mici și patru poduri mari, dintre care două sunt arcuite, din piatră și acoperite în întregime cu mușchi de pământ, verdele lor armoninzându-se perfect cu vegetația și pietrele de pe părțile de uscat pe care le leagă, iar în marginea dinspre pavilion este creată și o mică grădină Zen. Una dintre insule reprezintă broasca țestoasă, iar altă insulă adăpostește o piatră ce reprezintă un cocor stilizat. În sectorul estic este creată o peninsulă, unde se ridică muntele sfânt Horai, sălașul celor opt nemuritori.

Dincolo de grădină se află poarta Karamon, în stil chinezesc, datând din secolul 16; este remarcabilă prin contrastul dintre coloritul negru lăcuit și ornamentațiile sub formă de crizanteme și frunze, acoperite cu foiță de aur. In plus, aici a fost singurul loc vizitat în Japonia unde sunetele naturale de fond au fost dominate de ciripitul păsărilor și nu de zumzăitul continuu al cicadelor, străpuns, când și când, de croncănitul răgușit al unei ciori, cum deja ma obisnuisem...

După ce am văzut atâtea grădini japoneze, pot spune că este evident faptul că acestea sunt rezultatul conjugat al unui mod uluitor de a pune la un loc, pe o suprafață restrînsă, toate elementele naturii și al unui efort constant de întreținere și dirijare a fiecărui reper component. Tocmai de aceea, trebuie privite din colțuri și puncte diferite, dar și la ore diferite, ansamblul și părțile sale fiind puternic influențate de jocul de lumini și umbre.

Indiferent dacă este vorba de o grădină zen sau de una tradițională, croită în jurul apei, mintea și sufletul grădinarului-artist a ținut cont de forma și dimensiunile fiecărei pietre, al fiecărui arbore, pod sau insulă, de poziția lor, de modul în care se umbresc reciproc sau sunt umbrite, de răsfrângerea umbrelor norilor trecători, de filtrarea razelor luminoase, de oglindirea siluetelor arborilor și pavilioanelor pe luciul de apă, de peisajul de dincolo de marginile grădinii. Practic, grădinarii-artiști au urmărit, în egală măsură, atât armonia părților, cât și ordinea interioară a ansamblului, grădinile fiind un rezultat al reflecției, dar și un spațiu generator de reflecție și introspecție.

Oricum, nu a fost nici măcar una care să nu îmi umple sufletul de bucurie.
 
- Sfârşit -

Andra_2011