Recent, am revenit în Turcia după o perioadă de circa cinci ani și, de această dată, am acordat mai multă atenție și elementului grădină, pe care – trebuie să recunosc – îl ignorasem în timpul vizitelor mele anterioare în spațiul turc. Astfel, am remarcat dimensiunea redusă și austeritatea ce caracterizează grădina în spațiul locuit de puternicii sultani ai Imperiului Otoman. M-am intrebat și am încercat să înțeleg de ce…

Vizitând oricare dintre cele două palate imperiale de la Istanbul – Tokpkapî și Dolmabahce – un european, probabil și un asiatic venind din Orientul Îndepărtat va fi izbit de absența sau dimensiunile extreme de restrânse pe care le ocupă grădina. La ambele palate, când vorbim despre grădini, de fapt, facem referire la fâșii de spațiu verde intercalate între sau la marginea clădirilor ce formează cele două complexe rezidențiale ridicate în perioada otomană.

În cazul palatului Topkapî, cele mai întinse grădini sunt cele exterioare – cea mai mare parte au fost transformate începând din anul 1912 în parcul Gulhane, deschis pentru public și despre care sunt tentată să cred că a fost destul de mult modificat față de aspectul său inițial.

Amenajat pe un teritoriu vălurit, aflat la nord, nord-est și nord-vest de palat, chiar sub zidurile secțiunii Harem a palatului cu care și comunică printr-o poartă discretă, deschisă în colțul nord-estic din zid, spre Bosfor, parcul are porțiuni întinse ce seamănă cu un dendrarium, solul fiind acoperit cu gazon; ici și acolo, sunt realizate decorațiuni geometrice cu ajutorul pietrișului alb sau colorat și folosind arbuști pitici sau tunși, cu frunze decorative. Arborii seculari sunt elementul cel mai important al parcului. De asemenea, există și un rosariu, trandafirul – floarea ce dă și numele parcului – fiind la mare cinste în toate grădinile otomane.

Nu știu dacă pe vremea când nu era deschis pentru public exista sectorul ocupat astazi de un iaz artificial compartimentat, din care nu lipsesc fântânile arteziene și podul ca element decorativ, în imediata vecinătate a pavilionului Alay, de unde sultanul putea urmări evenimentele organizate în stradă, fără a-și părăsi palatul.

Dincolo de incinta delimitată de zidurile și poarta ce permit accesul în zona palatului administrativ - Seramlîk, se întinde un parc deosebit de auster – peluzele înierbate sunt umbrite din loc în loc de coronamentul unor arbori seculari, cu dimensiuni impresionante, predominând coniferele, fără însă ca esențele cu frunze căzătoare să fie absente. Pe marginea aleilor ce permit accesul vizitatorilor, se întind pergole întinse cu trandafiri. Aprope identic se prezintă și grădinile din sectorul administrativ al palatului Topkapî.

Explicația austerității lor rezultă din rostul acestor grădini – reprezentau locul în care poposeau cei veniți în audiență la sultan sau alte persoane din guvern; cu toții erau bărbați și petreceau contemplând răgazul din timp ce așteptau să fie primiți. Fiind absorbți în actul de meditație, orice element artificial decorativ (statui, fântâni etc.) și detaliile reprezentate prin flori ar fi putut distrage atenția celui absorbit în contemplare.

În interiorul incintei Harem-ului, se găsesc grădinile interioare, cu aspect de fășii înguste, cel mai larg sector fiind acoperit de un rosariu, în mijlocul căruia se și ridică o fântână din piatră dantelată, deosebit de frumoasă.

De asemenea, sunt prezente și câteva iazuri mici pe care cresc nuferi.

De ce și aici, într-un loc destinat femeilor, grădina acoperă o suprafață atât de restrînsă și este destul de puțin spectaculoasă în ceea ce privește compoziția și ornamentația? Prin tradiție, femeile musulmane nu puteau ieși în afara casei, accesul la educație le era interzis (ar fi putut, nu-i asa, să citească stând în grădină), iar timpul liber pe care și l-ar fi putut petrece plimbându-se într-o grădină era o noțiune complet străină. O dovadă în acest sens este și Curtea Cadânelor, ce are aspectul unei terase de piatră, fiind amenajată la mare înălțime deasupra grădinii interioare.

La palatul Dolmabahce, construit în secolul 19, când influențele europene deveniseră mult mai evidentăe și la curtea sultanului, grădina ocupă suprafețe ceva mai întinse, însă cea mai mare parte se prezintă tot sub forma unor fâșii cu iarbă și cu arbori de talie mare, din nou predominând coniferele, fiind amenajate în lungul clădirilor, cu câteva sectoare mai largi între acestea și, mai ales, în zona de acces dinspre poarta principală spre palatul administrativ.

Astfel, există un mic rosariu lângă pavilioanul ceasurilor, o grădină de iarnă, între Pavilionul de Cristal și palatul administrativ, respectiv, grădina principală, din fața intrării principale în palatul Seramlîk până la poarta de mijloc, pe linia porții imperiale. Toate aceste grădini au ca element decorativ central havuzul cu fântână arteziană și cu nuferi.

Andra_2011